Îl apuc de mână să mă echilibrez și închid un ochi să-l văd mai bine.
— Prea mult vin? mă tachinează, lăsându-și mâna pe gâtul meu.
— Ne, zic, doar cât să se îmbete Bernard. Cantitatea perfectă. Mi se învârte capul în mod plăcut și mi se încălzește pielea sub mâna lui Alex, unde satisfăcătoare difuzându-se până în vârful degetelor de la picioare.
Cred că așa se simt pisicile, murmur.
Râde.
— Cum așa?
— Știi tu. Îmi legăn capul dintr-o parte în alta, cuibărindu-mi gâtul în palma lui. Așa...
Mă pierd, prea mulțumită să continui. Mă mângâie cu degetele, trăgându-mă ușor de păr și suspin de plăcere când mă las pe el, punându-i mâna pe piept și sprijinindu-mi fruntea de a lui.
Își pune mâna peste a mea și îmi bag degetele în ea, ridicând ochii spre el, atingându-i nasul cu al meu. Ridică bărbia și mă mângâie pe obraz. Și apoi, mă sărută.
Și eu îl sărut pe Alex Nilsen.
Un sărut cald, lent, alimentat de alcool. Amândurora ne vine să
râdem inițial, ca și cum ar fi o glumă foarte bună. Pe urmă îmi atinge buza de jos cu limba, o atingere dogoritoare. Mi-o prinde cu dinții o clipă
și nu mai râdem.
Îmi bag mâna în părul lui și mă trage în poală, plimbându-și mâinile pe spatele meu și strângându-mă de șolduri. Respir sacadat și repede, în timp ce-mi deschide din nou gura cu a lui, ne tatonăm mai adânc cu limbile, simțindu-i gustul dulce, curat și îmbătător.
Mâini disperate, dinți ascuțiți, haine smulse de pe noi și unghii înfipte în mușchi. Probabil Bernard încă sforăie, dar nu aud nimic în afară de respirația delicios de superficială a lui Alex, vocea care îmi susură la ureche, pronunțându-mi numele obscen sau bătăile inimii care îmi răsună în urechi când îmi legăn șoldurile lipite de ale lui.
Toate lucrurile pe care nu am apucat să ni le spunem sunt irelevante, pentru că, pe bune, de asta aveam nevoie. Am nevoie mai mult de el. Duc mâna la cureaua lui – pentru că poartă curea, normal că poartă curea –, dar mă prinde de mână și se dă deoparte, cu buzele inflamate și părul ciufulit, răvășit tot, într-un mod complet nefamiliar și extrem de atrăgător.
— Nu putem face asta, zice gâtuit.
— Nu?
E ca și cum m-aș izbi de un zid dacă mă opresc. Ca și cum, în jurul capului îmi dau roată niște păsărele din desene animate, în timp ce încerc să-mi dau seama ce spune.
— Nu ar trebui, se corectează. Suntem beți.
— Nu destul de beți să ne sărutăm, dar prea beți să ne-o tragem? zic, aproape râzând de absurditate sau de dezamăgire.
Alex strâmbă din gură.
— Nu, adică nu ar fi trebuit să se întâmple deloc. Am băut amândoi și nu gândim limpede...
— Îhî... Mă dezlipesc de el și îmi netezesc bluza de pijama. Sunt cumplit de stânjenită, parcă am primit un pumn în burtă și îmi dau lacrimile. Mă ridic de jos, Alex se ridică și el. Ai dreptate, spun. A fost o idee proastă.
Alex pare nefericit.
— Vreau să zic că…
— Am înțeles, spun repede, încercând să peticesc gaura înainte să ia mai multă apă. A fost o greșeală să o fac, să risc, dar trebuie să-l conving că totul este în regulă, că nu am pus benzină pe prietenia noastră și am aprins chibritul. Hai să nu facem ditamai tevatura – nu este, adaug, din
ce în ce mai încrezătoare. Cum ziceai și tu: cât am băut? Trei sticle de vin.
Nu gândeam limpede. O să ne prefacem că nu s-a întâmplat, bine?
Se uită intens la mine, cu o expresie încordată pe care nu știu cum s-o interpretez.
— Crezi că poți face asta?
— Normal, Alex, răspund. Avem ditamai trecutul, nu doar o seară
de beție.
— Bine. Încuviințează. Bine. După o secundă de tăcere, adaugă: Ar trebui să mă culc. Se mai uită o clipă la mine și murmură: Noapte bună.
Și iese pe ușă.
Câteva minute de fâțâit disperat și mă târăsc în pat, unde, de câte ori dau să ațipesc, revăd toată întâmplarea în minte: bucuria chinuitoare de a-l săruta și umilința mult mai chinuitoare a discuției.
Dimineață, când mă trezesc, am o clipă binecuvântată când îmi zic că am visat totul. Pe urmă ajung pe bâjbâite la oglinda din baie și văd o mușcătură în toată regula pe gât și încep să-mi reamintesc totul.
Hotărăsc să nu aduc vorba când îl văd. Tot ce pot face este să mă
prefac că am uitat într-adevăr ce s-a întâmplat. Să dovedesc că nu am nimic și că nu s-a schimbat nimic între noi.
Când ajungem la aeroport – eu, Alex și Bernard – și acesta din urmă
