— Nu sunt multe de spus, îi povestesc, după care vorbesc cincizeci și șase de minute fără oprire.
Despre părinți, școală, primul drum spre casă cu Guillermo. Este singurul om căruia i-am povestit toate astea, în afară de Alex și, deși îmi face bine să le scot din mine, nu-mi dau seama cum mă ajută în criza ca îmi aruncă viața în aer. Rachel mă pune să promit că mă duc cel puțin două luni.
— Nu fugi de asta, zice. Nu îți faci nici o favoare.
Știu că are dreptate. Trebuie să trec prin asta, nu de asta. Singura mea speranță să o scot la capăt este să rămân, să accept disconfortul. La ședințele săptămânale de terapie. La biroul de la R + R. În apartamentul meu aproape gol.
Nu mai scriu în blog, dar încep un jurnal. Excursiile pentru muncă se limitează la plecări în zonă, în timpul weekendurilor și, în timpul liber, caut pe internet cărți și articole de dezvoltare personală ca să găsesc ceva cu tâlc, cum nu era statuia cu ursul de douăzeci și una de mii de dolari.
Uneori caut posturi în New York, alteori anunțuri în apropiere de Linfield. Îmi cumpăr o plantă, o carte despre plante și un mic gherghef.
Vreau să învăț să țes cu tutoriale de pe YouTube și îmi dau seama în trei ore că nici nu mă pricep și că mă și plictisesc.
Totuși, am lăsat împletitura neterminată câteva zile pe masă și pare un soi de dovadă că locuiesc aici. Am o viață aici, un loc care este al meu.
În ultima zi de septembrie, mă duc să mă întâlnesc cu Rachel la barul de vin, când îmi prind geanta în ușile unui vagon aglomerat de metrou.
— Futu-i, futu-i, futu-i! șuier, iar de cealaltă parte, câțiva oameni se chinuie să deschidă ușile.
Un tinerel chel în costum albastru izbutește să deschidă ușile și, când ridică privirea să-i mulțumesc, văd clar în ochii lui albaștri că mă
recunoaște.
— Poppy? zice, deschizând ușile mai mult. Poppy Wright?
Sunt prea buimacă să răspund. Iese din vagon, în ciuda faptului că
nu a făcut nici un efort să iasă prima dată când s-au deschis ușile. Și apoi stau pe peron și ar trebui să spun ceva, știu că trebuie – a coborât naibii din metrou.
— Uau. Jason, îngaim.
Încuviințează rânjind, atingându-și pieptul cu o cravată roz pal
prinsă de gulerul scrobit al cămășii albe. Jason Stanley. Liceul East Linfield.
Încă încerc să procesez. Mintea mea nu-l poate accepta în acest context. În orașul meu, în viața pe care mi-am făcut-o ca să nu mai existe cea veche.
— Da, mă bâlbâi.
Jason Stanley nu prea mai are păr deloc. S-a îngrășat, dar și-a păstrat ceva din băiatul drăgălaș de care am fost cândva îndrăgostită, care apoi mi-a distrus viața.
Râde și îmi dă un cot.
— Ai fost prima mea iubită.
— Mă rog, zic, pentru că nu văd lucrurile așa.
Nu l-am considerat niciodată pe Jason Stanley primul meu iubit.
Poate prima-pasiune-devenită-teroare.
— Ai treabă acum? Se uită la ceas. Am câteva minute dacă vrei să
mai vorbim.
Nu vreau să mai vorbim.
— De fapt, mă duc la terapie, spun, cine știe din ce dracu’ motiv. A fost prima scuză care mi-a venit în minte. Aș prefera să fi mărturisit în schimb că mă duc cu detectorul de metale pe cea mai apropiată plajă să
caut monede. Mă îndrept spre scări și Jason vine după mine.
— Terapie? zice, încă rânjind. Sper că nu din pricina rahatului pe care l-am făcut când eram un nemernic gelos. Îmi face cu ochiul. Adică
speri să lași o impresie, dar nu chiar așa.
— Habar n-am la ce te referi, mint în timp ce urcăm treptele.
— Pe bune? face Jason. Vai, ce ușurare. Mă gândesc mereu la asta. Ba chiar am încercat să te caut pe Facebook la un moment dat, ca să-mi cer scuze. Nu ai Facebook, nu?
— Nu, nu tocmai, zic.
Am Facebook. Nu am numele de familie pe Facebook, pentru că nu am vrut să fiu găsită de oameni ca Jason Stanley. Sau de oricine din Linfield. Voiam să dispară acea versiune a mea și să reapar integral într-un oraș nou, și asta am făcut.
Ieșim de la metrou pe străzile mărginite de arbori. Aceeași răcoare s-a întors în aer. Toamna a învins în cele din urmă ultimele rămășițe ale verii.
— În sfârșit, spune Jason, deja ușor stânjenit. Se oprește și se scarpină la ceafă. Te las în pace. Te-am văzut și nu mi-a venit să cred.
Voiam doar să te salut. Și să-mi cer scuze.
