Dar mă opresc și eu, pentru că nu spun de o lună că nu mai am de gând să fug de probleme, fir-ar să fie? Am plecat din Linfield și cumva nu a fost îndeajuns. El este aici. Ca și cum universul mă mână în direcția bună.
Trag aer în piept și mă întorc spre el cu brațele la piept.
— Scuze pentru ce, Jason?
Cred că îmi citește în ochi că am mințit că aș fi uitat, pentru că pare extrem de stingherit. Inspiră rigid și sacadat, își privește vinovat pantofii eleganți maro.
— Mai știi ce nasol era la scoală, nu? mă întreabă. Nu te simți în apele tale – parcă e ceva în neregulă cu tine și cineva o să se prindă din clipă în clipă. Vezi că o pățesc alții. Copii cu care te jucai șotronul primesc dintr-odată porecle răutăcioase, nu sunt invitați la zilele de naștere. Și știi că următorul poți fi tu, așa că te transformi într-un nemernic. Dacă arăți cu degetul spre alții, nu se va uita nimeni prea atent la tine, nu? Eu am fost nemernicul tău – adică am fost nemernicul din viața ta o vreme.
Mi se leagănă trotuarul în față și mă cuprinde amețeala. Numai la asta nu mă așteptam.
— Nu-mi vine să cred că o spun, adaugă. Te-am văzut pe peron și –
trebuia să spun ceva.
Încruntat, Jason trage aer în piept, iar în colțul gurii și la coada ochiului i se strâng riduri de oboseală.
„Cât am îmbătrânit... Când am îmbătrânit așa?” mă întreb.
Dintr-odată, nu mai suntem copii și parcă s-a întâmplat peste noapte, atât de repede, încât nu am avut timp să remarc, să las în urmă
tot ce consideram destul de important să mă afecteze, să văd că vechile suferințe pe care le percepeam ca răni vii s-au estompat și au devenit niște infime cicatrici albe, pierdute printre vergeturi, pete de soare și gropițe acolo unde mi-a atins timpul corpul în trecere.
M-am îndepărtat atât de mult în timp și spațiu de fata singuratică, și ce mai contează? Iată o parte din trecutul meu, în fața ochilor mei, departe de casă. Nu poți fugi de tine. Nici de trecut, nici de frici, nici de ce ai impresia că e greșit la tine.
Încă o dată Jason pleacă ochii.
— La reuniune, zice, mi-a zis cineva că o duci foarte bine. Că lucrezi la R + R. E super tare. Am... ăăă... cumpărat revista mai demult și ți-am citit articolele. E foarte tare, pare că ai văzut toată lumea.
În sfârșit, izbutesc să deschid gura.
— Mda. E... foarte tare.
Zâmbește mai larg.
— Și locuiești aici?
— Îhî. Tușesc să-mi dreg glasul. Tu?
— Nee, zice. Am venit cu treabă. Vânzări. Tot în Linfield stau.
Îmi dau seama atunci că exact asta așteptam de ani și ani. Momentul în care știi în sfârșit că ai câștigat: am scăpat. Am devenit ceva. Am găsit un loc al meu. Am dovedit că nu sunt zdrobită, în vreme ce omul care a fost cel mai rău cu mine a rămas blocat în rahatul ăla de orășel.
Numai că nu asta simt. Pentru că Jason nu pare blocat și sigur nu este rău. Se află aici, în orașul ăsta, îmbrăcat frumos cu cămașă albă și este sincer și bun. Îmi dau lacrimile și mi se încinge gâtul pe dinăuntru.
— Dacă mai vii vreodată, spune Jason nesigur și ai chef să ne vedem...
Încerc să consimt printr-un sunet, dar nu se întâmplă nimic. E ca și cum omulețul care se ocupă de centrul de control al creierului meu a leșinat.
— Așa, adaugă Jason. Încă o dată, scuze. Sper că știi că eu eram cel cu probleme. Nu tu.
Trotuarul se leagănă din nou ca un pendul. Ca și cum lumea, așa cum am văzut-o până acum, se zgâlțâie atât de tare, încât s-ar putea prăbuși cu totul.
„Evident, oamenii se maturizează”, spune o voce în capul meu. „Ai impresia că toți acești oameni au încremenit în timp, doar pentru că au rămas în Linfield?”
Dar, așa cum spunea și el, nu la ei era problema, ci la mine. Mă
gândeam eu. Că dacă nu aș fi plecat, aș fi rămas fata singuratică. Nu mi-aș fi găsit locul.
— Deci dacă ajungi în Linfield... repetă.
— Dar nu te dai la mine, nu? întreb.
— O! Doamne, nu! Ridică mâna, arătându-mi una dintre verighetele
acelea late pe inelar. Căsătorit. Fericit. Monogam.
— Mișto, zic, pentru că este singurul cuvânt în engleză pe care mi-l amintesc în clipa asta.
Ceea ce înseamnă ceva, având în vedere că nu vorbesc altă limbă.
— Dap! zice. Oricum... ne mai vedem.
Și pe urmă Jason Stanley pleacă, la fel de brusc cum a apărut. Până
ajung la bar, deja plâng (evident). Când sare Rachel de la masa noastră, pare șocată să mă vadă.
— Ești OK, scumpo?
