— Ah... Mi se frânge inima. Mă uit spre mașina părinților, în parcarea goală. Bine, mersi oricum.
Încuviințează și dau să cobor.
— Poppy?
Mă întorc și strălucește atât de puternic că trebuie să-mi pun mâna streașină la ochi ca să o pot privi. Arată ca un înger care și-a câștigat aura printr-o bunătate nejustificată față de mine. „O accept”, îmi spun în gând.
— De obicei, vinerea, spune încet, profesorii se duc la Birdies. E o tradiție. Se mișcă și lumina se estompează cât să-i întâlnesc privirea. Dacă
nu a plecat, s-ar putea să fie acolo.
— Mersi, Sarah.
— Serios, spune. Faci lumii o mare favoare dacă-l scoți pe Alex Nilsen de pe piață.
Râd, dar parcă am plumb în stomac.
— Nu sunt sigură că asta vrea.
Ridică din umeri.
— Poate că nu, spune. Dar majoritatea suntem prea speriați să ne întrebăm ce vrem, în caz că nu avem deja. Am citit asta într-un eseu despre „problemele milenialilor”.
Îmi înăbuș râsul de mirare și îmi dreg glasul.
— Un titlu seducător.
— Așa-i? În sfârsit. Baftă!
Birdies este vizavi de liceu și drumul de două minute cu mașina până acolo este cu patru ore prea scurt pentru a-mi formula un nou plan.
Cât am zburat, mi-am exersat discursul zelos cu gândul că voi vorbi doar cu el, în clasa lui. Acum că se va întâmpla într-un bar plin de profesori, inclusiv unii care mi-au predat și de la care am chiulit. Dacă
există alt loc pe care l-am judecat mai aspru decât holurile cu neoane ale liceului East Linfield, este acest bar întunecat și înghesuit cu numele fluorescent BUDWEISER la intrare.
Deodată, lumina zilei dispare și în fața ochilor care mi se ajustează la întuneric îmi dansează puncte colorate. Cântă Rolling Stones la radio și, având în vedere că este doar ora 3, barul este plin de oameni îmbrăcați business casual, o mare de pantaloni kaki, cămăși și rochii de bumbac monocrome, nu deosebite de ținuta Sarei. Tot soiul de lucruri ce țin de golf decorează pereții – crose, gazon fals și poze înrămate cu jucători și cursuri.
Știu că există un oraș în Illinois numit Normal, dar bănuiesc că e net inferior acestui colț suburban de univers.
Televizoare montate pe pereți, date prea tare, un radio cu intermitente care cântă dedesubt, hohote de râs și voci ridicate care vin dinspre grupurile adunate pe scaunele de la bar sau înșirate de fiecare parte a meselor înguste și dreptunghiulare.
Și apoi îl văd.
Mai înalt decât de obicei, mai neclintit ca oricare, cu mânecile suflecate până la cot și bocancii sprijiniți de barele de metal ale scaunului, umerii aplecați și cu telefonul în mână. Îmi sare inima în gât, ca o bilă cu gust de metal încins, pulsând prea tare.
O parte din mine – bine, cea mai mare parte – vrea s-o rupă la fugă, chiar dacă am bătut atâta drum până aici, dar tocmai atunci scârțâie ușa și Alex ridică privirea drept în ochii mei.
Ne privim și îmi imaginez că par la fel de șocată ca și el, ca și cum nu
aș fi venit special, îndrumată, unde se afla. Mă forțez să fac câțiva pași spre el, după care mă opresc la capătul mesei, unde, treptat, ceilalți profesori ridică ochii din bere, vin alb și vodca-tonic să proceseze apariția mea.
— Salut, zice Alex, un ton mai sus de-o șoaptă.
— Salut, răspund.
Aștept urmarea. Nu se întâmplă nimic.
— Cine-i prietena ta? întreabă o bătrână cu helancă maronie. Îmi dau seama că este Delallo înainte să-i văd numele ELHS pe ecusonul pe care încă îl poartă la gât.
— Este... Lui Alex îi piere glasul. Se ridică în picioare. Salut, repetă.
La masă, ceilalți schimbă priviri stingherite, își trag scaunele, își îndreaptă spatele în încercarea de a ne oferi puțină intimitate, ceea ce este imposibil în acest moment. Delallo, observ, stă cu urechea întinsă exact spre noi.
— Am trecut pe la școală, bolborosesc.
— Ah, face Alex. Bine.
— Aveam un plan. Îmi trec mâinile transpirate peste pantalonii portocalii de poliester evazați, dorindu-mi să nu mă fi îmbrăcat ca un con de semnalizare din trafic. Voiam să vin la școală, pentru că voiam să știi că dacă există un lucru pe lumea asta care să mă facă să mă întorc acolo, tu ești acela.
Își trece privirea iute, încă o dată, peste masa plină de profesori.
Până acum, monologul meu nu pare să-l liniștească. Se uită brusc la mine și apoi undeva în stânga mea.
— Da, știu că urăști locul acela, murmură.
— Da, spun. Am multe amintiri neplăcute de acolo și voiam să vin și doar să-ți spun că... m-aș duce oriunde cu tine, Alex.
— Poppy, zice, oftând și implorându-mă în același timp.
