Înghit ditamai nodul.
— Poți spune orice. Orice simți nevoia.
Expiră, se uită în pământ, se uită apoi o secundă la mine.
— Știi ce simt pentru tine, spune blajin, ca și cum, cu toate că
recunoaște, tot secret este.
— Da.
Îmi bubuie inima. Cred că știu. Cel puțin știam. Dar știu cât de mult l-am rănit pentru că am fost superficială. Nu pricep întru totul poate, dar abia încep să mă înțeleg pe mine, așa că nu mă surprinde prea tare.
De data asta, el înghite în sec și mușchii obrajilor îi dansează cu umbrele.
— Sincer, nu știu ce să spun, răspunde. M-ai îngrozit. Mintea mea merge așa repede cu tine, că nu are sens. Acum ne sărutăm și imediat mă
gândesc care vor fi numele nepoților noștri. Nu are sens. Adică uită-te la noi. Noi nu avem sens. Am știut asta dintotdeauna, Poppy.
Îmi îngheață inima, iar venele, de frig, pătrund în mijlocul ei.
Frângându-mi inima și pe mine totodată. Este rândul meu să-i spun pe nume implorând, ca o rugăciune.
— Alex. O spun repede. Nu înțeleg ce spui.
Își lasă ochii în pământ, ronțăindu-și buza inferioară.
— Nu vreau să renunți la nimic, spune. Vreau să avem un rost și nu avem, Poppy. Nu pot să stau și să mă uit cum se duce totul pe apa sâmbetei din nou.
Dau din cap afirmativ. Mult. Ca și cum accept asta întruna. Pentru că
așa simt: ca și cum toată viața va trebui să accept că Alex nu mă poate iubi cum îl iubesc eu.
— Bine, șoptesc. Nu zice nimic. Bine, repet.
Îmi iau ochii de la el când simt că-mi dau lacrimile. Nu vreau să fie nevoit să mă consoleze, nu de data asta. Mă întorc și mă duc țintă spre ușă, făcând efort să pun un picior în fața celuilalt, cu capul sus și umerii drepți.
Când ajung la ușă, nu mă pot abține. Mă uit peste umăr.
Alex a rămas încremenit unde l-am lăsat și, oricât mă ucide, trebuie să fiu sinceră în clipa asta. Trebuie să spun ceva ce nu mai pot lua înapoi, să nu mai fug și să mă ascund de el.
— Nu regret că ți-am spus. Am zis că aș renunța la orice, aș risca orice pentru tine și am vorbit serios. Până și la inima mea. Te iubesc în toate cele, Alex, adaug. Aș fi murit dacă nu ți-aș fi spus măcar.
După care mă întorc și ies în lumina orbitoare a soarelui din parcare.
Abia atunci încep să plâng.
CAPITOLUL 36
Vara asta
Hohotesc. Cu sughițuri. Mă sparg în cioburi în timp ce traversez parcarea. Cu o mână la gură, pentru că mă pufnește plânsul iar și iar, sfârtecându-mă și împlântând pumnale în fiecare fărâmă de plămân.
Mi-e greu și să mă mișc, și să mă opresc. Bag viteză spre mașina părinților, mă sprijin de ea, cu ochii în pământ, scoțând sunete oribile, cu mucii curgându-mi pe față, timp în care cerul albastru, norii pufoși și foșnetul arborilor din parcare îmi apar ca prin ceața verii și toată lumea devine o volbură de culoare.
Apoi, o voce, pe care abia o aud din pricina brizei și a distanței. Vine din spate, evident a lui, și nu vreau să mă uit. Cred că dacă mă mai uit o dată la el, cedez, o să-mi frângă inima pe veci, dar mă strigă pe nume.
— Poppy! O dată. Apoi din nou. Poppy, stai.
Îmi înăbuș toate emoțiile. Nu ca să le ignor. Nu ca să le înfrâng, pentru că mi-e aproape bine să simt ceva atât de pur, să știu, fără urmă de îndoială, ce se petrece în corpul meu. Dar, asta pentru că sunt sentimentele mele, nu ale lui. Ceva ce nu poate apuca și ridica pe umerii săi, cum o face aproape compulsiv.
Îmi șterg fața cu mâinile și încerc să respir normal, cât îi ascult pașii târșâind pe asfalt. Mă întorc în timp ce aleargă ușor, făcând ultimii pași într-un ritm hotărât, dar calm, până se oprește și mă aflu între el și mașină.
Nu vorbește imediat, lasă să treacă o clipă, cât să ne tragem sufletul.
După încă o secundă de tăcere, zice:
— Și eu mă duc la terapie.
Fără să vreau, râd la gândul că a alergat după mine să-mi mărturisească asta.
— Bravo!
Mă șterg pe față cu podul palmei.
— Zice... Își trece mâinile prin păr. Crede că mi-e frică să fiu fericit.
„De ce îmi spune asta?” întreabă o voce curioasă în mintea mea.
