„Sper să vorbească mai departe” spune alta. Poate putem vorbi veșnic. Poate această discuție se poate întinde toată viața, la fel cum păreau să facă mesajele și discuțiile la telefon de-a lungul anilor.
Îmi dreg glasul.
— Da?
Se uită lung la mine și scutură vag din cap.
— Nu, răspunde. Știu că dacă m-aș urca în avion cu tine și aș pleca la New York, aș fi al dracului de fericit. Atât cât mă vrei, aș fi fericit.
Încă o dată, caleidoscopul de culori îmi încețoșează privirea. Clipesc printre lacrimi.
— Și te vreau cu disperare. Regret fiecare ocazie pe care am pierdut-o să-ți spun ce simt, de câte ori m-am convins că te-aș pierde dacă ai ști cu adevărat sau că suntem prea diferiți. Vreau doar să fiu fericit cu tine. Dar mi-e teamă de ce urmează. I se frânge glasul. Mi-e teamă să nu-ți dai seama că te plictisesc. Sau să cunoști pe altcineva. Sau să rămâi nefericită. Și... E gâtuit. Mi-e frică să te iubesc o viață și pe urmă
să ne luăm rămas-bun. Mi-e frică să nu mori și lumea să nu mai aibă sens.
Mi-e teamă că nu m-aș mai putea ridica din pat dacă ai muri și, dacă
am avea copii, ar avea viața asta oribilă în care mama nu mai este, iar tatăl nu se poate uita la ei.
Își trece mâna peste ochi, umezindu-și-o de lacrimi.
— Alex, șoptesc. Nu știu cum să-l consolez. Nu-i pot lua durerea din trecut și nici nu-i pot promite că nu va fi așa. Nu pot decât să-i spun adevărul, așa cum îl văd eu. Cum îl știu: Ai trecut deja prin asta. Ai pierdut un om drag și tot te-ai ridicat din pat. Ai fost prezent pentru cei din viața ta și i-ai iubit, cum te iubesc și ei la rândul lor. Încă ai parte de toate astea. Nu ai pierdut nimic din ele. Nu s-a terminat doar pentru că ai pierdut o persoană.
— Știu, zice. Doar că... i se frânge glasul și ridică din umerii masivi.
Mi-e frică.
Întind mâinile instinctiv și mă lasă să-l trag lângă mine și să-i țin mâinile între palme.
— Atunci am mai găsit ceva cu care să fim de acord, nu doar să-i urâm pe cei care dau nume de femeie bărcilor, șoptesc. Este al dracului de înfricoșător să fim îndrăgostiți unul de celălalt.
Își trage nasul în timp ce râde, îmi ia fața în mâini și își lipește fruntea de a mea, închizând ochii în timp ce își sincronizează respirația cu a mea, iar piepturile noastre se înaltă și coboară ca două valuri în același corp de apă.
— Nu vreau să trăiesc fără asta, șoptește și îi strâng cămașa în pumni, de parcă nu vreau să-mi mai scape printre degete.
Colțurile gurii i se ridică atunci când spune:
— Tigrișor.
Întredeschide ochii și aproape mă doare inima de bucurie. Îl iubesc enorm. Îl iubesc mai mult decât ieri și deja știu că mâine îl voi iubi și mai mult, pentru că fiecare parte din el pe care mi-o oferă mă face să mă
îndrăgostesc și mai tare.
Își unește mâinile la spatele meu, cu ochii atât de limpezi și de larg deschiși, încât aș putea să mă scufund în ei, să-i înot printre gânduri, să
plutesc în mintea pe care o iubesc mai mult ca orice pe planeta asta.
Își mișcă mâinile în părul meu, netezindu-mi-l pe lângă gât, plimbându-și ochii pe fața mea cu un calm magnific.
— Ești, să știi.
— Tigrișor? întreb.
— Acasă, zice și mă sărută.
„Suntem”, îmi spun. „Suntem acasă”.
EPILOG
Facem turul orașului cu autobuzul. Purtăm amândoi tricouri identice cu „I love New York” și șepci BeDazzled Big Apple. Avem un binoclu cu care urmărim sosii, chiar și nefidele, ale vedetelor.
Până acum, i-am văzut pe Dame Judy Dench, pe Denzel Washington și pe tânărul Jimmy Stewart. Turul include un drum cu feribotul la Statuia Libertății si, când ajungem acolo, o rugăm pe doamna între două
vârste să ne facă o poză la baza statuii, cu soarele în ochi și vântul în față.
Ne întreabă mieros:
— De unde sunteți?
— De-aici, spune Alex, în timp ce eu spun „Ohio”.
La jumătatea turului, sărim din autobuz și mergem în schimb la Cafe Lalo, hotărâți să fim acolo unde au stat Meg Ryan cu Tom Hanks în Ai primit e-mail. Este frig afară și orașul și-a pus hainele de duminică doar pentru noi, primăvara presărând flori roz și albe pe străzi, în timp ce noi bem cappuccino. Locuiește deja de cinci luni aici, de când s-a terminat semestrul de toamnă și a găsit un post de suplinitor pe termen lung pentru cel de primăvară.
Nu știam că viața obișnuită poate fi așa, ca o vacanță din care nu vrei să mai pleci.
Sigur, nu este întotdeauna așa. În majoritatea weekendurilor, Alex trebuie să lucreze la povestirile lui sau la notarea tezelor, face planul lecțiilor, iar în timpul săptămânii îl văd doar preț de un sărut adormit dimineața (uneori adorm așa repede, că nici nu-mi amintesc când s-a întâmplat) și trebuie să ne ocupăm de rufe și vase murdare (pe care Alex insistă să le spălăm imediat după cină), de taxe, programări la dentist și cartele de metrou pierdute.
Dar am parte și de lucruri noi, aspecte ale bărbatului iubit, pe care le descopăr zilnic. De pildă, se pare că Alex nu poate adormi dacă ne ținem în brațe. Trebuie să doarmă cu totul pe partea lui de pat, iar eu pe a mea.
