— O să-mi dau demisia, spun printre lacrimi.
— Bi... ne...
— Adică – îmi trag nasul și îmi șterg ochii – nu acum, ca în filme. Nu o să intru în biroul Swapnei și s-o anunț că plec și pe urmă să ies hotărâtă
din birou într-o rochie roșie strâmtă, cu părul pe spate sau ceva de genul ăsta.
— Asta-i bine. Portocaliul îți vine mai bine la ten.
— Oricum, trebuie să-mi găsesc altă slujbă înainte să plec, zic. Dar cred că tocmai m-am prins de ce sunt așa nefericită.
CAPITOLUL 35
Vara asta
— Dacă vrei, vin cu tine, spune Rachel. Vorbesc serios. Cumpăr bilet în drum spre aeroport și vin cu tine.
În timp ce-mi spune asta, arată de zici că țin în mână o cobra gigantică din colții căreia picură sânge de om.
— Știu. O strâng de mână. Dar cine o să ne țină la curent cu tot ce se petrece la New York?
— O, slavă Domnului, spune răsuflând ușurată. Mă temeam că o să
accepți pe loc.
Mă ia în brațe, mă pupă pe obraji și mă bagă în taxi. Părinții vin amândoi să mă ia de la aeroportul din Cincinnati. Poartă tricouri identice cu „I love New York”.
— Ne-am gândit să te simți ca acasă! zice mama, râzând așa tare la propria glumă, că practic plânge.
Cred că este prima oară când ea sau tata văd New Yorkul ca fiind casa mea, ceea ce, pe de o parte mă face fericită, pe de alta, tristă.
— Deja mă simt acasă aici, îi spun și își pune dramatic mâna pe inimă chiuind de emoție.
— Apropo, zice, în timp ce ne facem drum prin parcare, am făcut castane de ciocolată.
— Asta pentru cină, și la micul dejun? întreb. Chicotește. Pe planeta asta, nimeni nu mă consideră așa amuzantă cum mă crede mama. Ca și cum i-ai lua bomboana unui copil. Sau i-ai da bomboana unui copil.
— Ia zi, amice, spune tata când intrăm în mașină. Cărui fapt datorăm această onoare? Nu-i nici măcar sărbătoare legală!
— Îmi era dor de voi, zic, și de Alex.
— Fir-ar să fie, mormăie tata, semnalizând. Acum o să mă faci și pe mine să plâng.
Întâi mergem acasă ca să mă schimb după drumul cu avionul, să-mi țin singură un discurs de încurajare și să aștept cu răbdare. Școala se termină abia la două și jumătate.
Până atunci, stăm toți trei pe prispă și bem limonadă. Mama și tata vorbesc pe rând despre planurile pe care le au cu grădina pentru anul viitor. Ce roade vor da toate. Ce alte flori și copaci vor planta. Faptul că
mama încearcă să organizeze lucrurile din casă, dar a izbutit numai să
scape de trei cutii de pantofi până acum.
— Progresul tot progres este, zice tata, întinzându-se să îi maseze umărul cu afecțiune. Ți-am zis de gard, amice? Noul nostru vecin e un bârfitor și am decis că avem nevoie de gard.
— Trece mereu să-mi povestească ce face lumea în fundătura asta și n-are nimic bun de spus! exclamă mama. Sunt sigură că aceleași lucruri le spune și despre noi.
— Ei, nu prea cred, zic. Minciunile tale ar fi mult mai colorate.
Asta o încântă pe mama, evident: copiii și bomboanele.
— Cum ridicăm gardul, zice tata, o să spună tuturor că avem un laborator de metamfetamină.
— Ia mai taci! Mama îl plesnește peste braț, dar râd amândoi.
Trebuie să facem o conferință video cu băieții mai târziu. Parker vrea să
ne citească un nou scenariu la care lucrează.
Cât pe ce să scuip limonada pe nas.
Ultimul scenariu despre care discută fratele meu pe grupul de mesaje este o poveste distopică și barbară a originilor Smurfilor cu cel puțin o scenă de sex. Raționamentul lui este că, într-o zi, ar vrea să scrie un film adevărat, dar scriind unul care nu poate fi realizat, scapă de tensiune în timpul procesului de învățare. De asemenea, cred că-i și place să-și scandalizeze familia.
La 2.15, cer mașina și mă duc la fostul meu liceu. Abia atunci îmi dau seamă că rezervorul este gol. După ce fac un mic ocol să pun benzină, intru în parcarea liceului la 2.50. În mine se războiesc pentru supremație două anxietăți separate: prima este groaza la gândul de a-l vedea pe Alex, de a-i spune ce trebuie să-i spun și de a spera că vrea să asculte, și a doua este legată de întoarcerea la locul în care am jurat cu mâna pe inimă
că nu mai calc în veci.
Urc hotărâtă treptele de beton spre ușa de sticlă, trag încă o dată aer în piept și...
Ușa nu se clintește. Este încuiată.
