Aha...
Uitasem că nu mai poate intra orice adult în liceu. Sigur e mai bine așa, în orice situație, mai puțin asta. Bat în ușă până apare un paznic cu nasul încovoiat și un halo de păr grizonant, care crapă puțin ușa.
— Cu ce vă pot ajuta ?
— Am venit la cineva, spun. Un profesor – Alex Nilsen?
— Numele? întreabă.
— Alex Nilsen...
— Numele dumneavoastră, mă corectează paznicul.
— A, Poppy Wright.
Închide ușa, dispărând o clipă în biroul de la intrare. Se întoarce o clipă mai târziu.
— Îmi pare rău, doamnă, nu vă avem în sistem. Nu putem permite intrarea celor neînregistrați.
— Atunci îl puteți chema? încerc.
— Doamnă, nu pot să mă duc să caut...
— Poppy? zice cineva în spatele lui.
„Uau!” îmi spun inițial. „M-a recunoscut cineva! Ce baftă!”
Și apoi, bruneta frumoasă și zveltă vine la ușă. Îmi cade stomacul prin fund.
— Sarah. Uau! Bună.
Uitasem că aș putea da peste Sarah Torval aici. O scăpare monumentală. Se uită la paznic.
— Mă ocup eu, Mark, spune și iese să vorbim, încrucișându-și brațele la piept.
Poartă o rochie purpurie drăguță, geacă neagră de blugi, iar la urechi îi dansează niște cercei mari de argint. Are un strop de pistrui pe nas. Ca întotdeauna, este adorabilă, ca orice educatoare de grădiniță (chiar dacă
predă la clasa a noua, desigur).
— Ce faci aici? întreabă, nu fără bunătate, dar nici cu afecțiune.
— Ah... ăăăă. Am venit în vizită la părinți.
Ridică din sprânceană și aruncă o privire spre clădirea din cărămidă
roșie din spatele meu.
— La liceu?
— Nu. Îmi dau părul din ochi. Adică de-asta am venit aici Dar ce fac aici... Speram... mă rog... voiam să vorbesc cu Alex.
Foarte subtil își dă ochii peste cap, dar mă doare, înghit în sec.
— O merit, zic. Trag aer în piept. Nu o să fie frumos, dar trebuie. Am fost cât se poate de insensibilă în toate privințele, Sarah. Adică, prietenia mea cu Alex, tot ce așteptam de la el cât erați împreună. Nu a fost drept
față de tine. Știu asta acum.
— Mda, zice. Ai fost într-adevăr insensibilă.
Nu zicem nimic o clipă. În cele din urmă, suspină.
— Cu toții am luat decizii proaste. Înainte credeam că dacă dispari tu, se vor rezolva toate probleme mele. Își desface brațele și le încrucișează invers. Și pe urmă asta ai făcut – practic ai dispărut după ce am fost în Toscana și, cumva, relația mea a avut și mai mult de suferit.
Mă legăn de pe un picior pe altul.
— Îmi pare rău. Aș vrea să fi înțeles ce simt înainte să rănesc pe cineva.
Dă din cap afirmativ, își privește unghiile de la picioare, o pedichiură perfectă, vizibilă prin sandalele de piele.
— Și eu, zice. Sau să fi înțeles el. Sau eu. Pe bune, dacă știa oricare dintre noi ce simțiți unul fată de celălalt, m-ar fi scutit de mult timp pierdut și de multă suferință.
— Da, zic. Deci nu mai sunteți...
Mă lasă să aștept câteva clipe și știu că nu o face întâmplător. Pe buzele roz îi apare un zâmbesc semi-drăcesc.
— Nu, îmi face favoarea să răspundă. Slavă Domnului! Dar nu-i aici.
A plecat deja. Parcă zicea că pleacă în weekend.
