— Tu ai spus-o, nu eu, îi răspund.
El ridică o sprânceană.
— În seara asta, ești foarte curajoasă.
— Întotdeauna sunt o războinică, spun eu. În seara asta nu mă
deranjez să o ascund.
— Bine. Se apleacă, coborând vocea, și un curent electric se descarcă
prin mine. Întotdeauna am preferat ca lucrurile să fie clare. Deși crescătorii de porci din Sunshine Falls s-ar putea să nu fie de aceeași părere.
Mă privește pieziș, iar parfumul lui este vag picant și familiar. O
greutate nedorită se instalează între coapsele mele. Sper din tot sufletul că nu am găsit o modalitate de a anunța că sunt excitată.
— Ți-am spus deja, spun eu. Sunt aici pentru sora mea.
Și, oricât de multă anxietate aș simți când sunt departe de casă, adevărul este că, oricum, pe toată durata sarcinilor lui Libby am fost într-o ușoară panică. Cel puțin așa pot să fiu cu ochii pe ea.
Niciodată nu am visat să am propriii copii, dar felul în care m-am simțit în timpul primei sarcini a lui Libby a pecetluit cu adevărat înțelegerea. Sunt prea multe lucruri care pot merge prost, prea multe moduri de a eșua.
Mă arunc pe un taburet din colțul barului și aproape că mă
prăbușesc.
Charlie mă prinde de brațe și mă echilibrează.
— Ce-ai zice de niște apă? spune el, alunecând pe scaunul gol de lângă al meu, cu acel zâmbet șăgalnic / bosumflat / cum naiba o mai fi care îi trage buzele pline ușor într-o parte, în timp ce îi face semn barmaniței.
Îmi îndrept umerii, încercând să fiu demnă.
— N-o să-mi distragi atenția.
Își ridică sprâncenele.
— De la?
— Am câștigat unul dintre acele jocuri. Îmi datorezi informații.
Mai ales având în vedere povestea îngrozitoare pe care tocmai am spus-o.
Își înclină capul și mă privește drept în față.
— Ce vrei să știi?
Îmi vine în minte prânzul nostru de acum doi ani, privirea iritată a lui Charlie la ceas.
— Ai spus că încercai să prinzi un zbor în ziua în care ne-am cunoscut. De ce?
Se trage de guler, cu fruntea încruntată, cu maxilarul tensionat.
— Din același motiv pentru care mă aflu aici acum.
— Interesant.
— Jur că nu este. Au apărut paharele cu apă pe bar. Dă un pahar peste cap pe loc, cu maxilarul încordat. Tatăl meu a avut un atac cerebral.
Unul atunci, și încă unul acum câteva luni. Sunt aici ca să-l ajut.
— La naiba. Eu... uau. Imediat, privirea mi se limpezește și se concentrează asupra lui, iar amețeala mi se duce. Ai fost atât de...
rațional.
— Am promis că o să vin, spune el, cu un aer defensiv, și nu mi s-a părut că ar fi fost productiv să discutăm despre asta.
— Nu spuneam că... Uite, pe mine mă părăsise iubitul cu 46 de secunde mai devreme, și totuși am stat la un martini și o salată cu un străin, așa că înțeleg.
Ochii lui Charlie se agață de ai mei, atât de intens încât trebuie să mă
uit în altă parte pentru o secundă.
— A fost... tatăl tău e bine?
Își întoarce din nou paharul.
— Când am luat prânzul amândoi, știam deja că nu era în pericol.
