Un amestec de lemn de cedru și ambră numit BOOK, menit să evoce imagini de rafturi scăldate de soare și pagini uzate.
Când am aflat că firma dă faliment, am comandat tot stocul pe care îl mai aveau.
L-aș fi identificat mai devreme, dar miroase diferit pe el, așa cum parfumul de lămâie și lavandă al mamei miroase diferit pe Libby, cu o notă de vanilie care nu era acolo înainte. Pe Charlie, BOOK miroase mai picant, mai cald decât pe mine.
— E foarte liniște în spate, Stephens, spune el. Pot să fac ceva ca să ai o călătorie mai confortabilă? O pernă pentru gât? Niște fursecuri mici din acelea Delta?
— Aș prefera niște pinteni și o cravașă, spun.
— Trebuia să mă aștept la asta, zice el morocănos.
— Aș accepta și o declarație sub jurământ că nu vom mai vorbi niciodată despre asta.
— După modul în care mi-ai denigrat ultimul contract? Nu prea cred.
Când ajungem pe treptele din față, alunec de pe spatele lui Charlie și încerc să-mi trag rochia la loc, ceea ce este o luptă, pentru că nu am făcut o treabă extraordinară în a ține umbrela deasupra noastră și suntem amândoi destul de uzi, rochia mea e lipită de coapse și bretonul îmi cade în ochi. Charlie întinde mâna să-mi îndepărteze șuvițele.
— Frumoasă tunsoare, apropo.
— Bărbații heterosexuali adoră bretonul, spun eu. Le face pe femei să pară abordabile.
— Nimic nu este mai intimidant decât o frunte, spune el. Deși îmi cam lipsește blondul.
Și iată-l: norul acela de dorință în abdomenul meu, un junghi între coapse.
— Nu este natural, îl anunț.
— Nici nu credeam că este, spune el, dar ți se potrivește.
— Pentru că arată vag malefic? mă aventurez eu.
Rânjește cu gura până la urechi, lucru rar, dar numai pentru o secundă. Suficient cât să mi se strângă stomacul.
— M-am gândit la ceva.
— Voi chema imediat o echipă de știri.
— Ar trebui să tai numărul cinci.
— Numărul cinci?
— De pe listă.
Îmi dau cu palma peste față.
— De ce ți-am spus despre asta?
— Pentru că voiai ca cineva să te oprească să mergi până la capăt, spune el. Ultimul lucru de care ai nevoie este să te încurci cu cineva care locuiește aici.
Las mâna jos și mijesc ochii la el.
— Îi mănâncă pe venetici?
— Mai rău, spune el. Îi țin aici pentru totdeauna.
Pufnesc.
— Angajament de durată. Ce groaznic!
— Nora, spune el, pe un ton scăzut și mustrător. Amândoi știm că
nu vrei acel epilog. Cineva ca tine – în pantofi ca aceștia – nu ar putea fi niciodată fericită aici. Nu-i da speranțe deșarte unui biet crescător de porci.
— Vai, ce nepoliticos! spun.
— Nepoliticos?
Se apropie mai mult, iar lumina fluorescentă de deasupra ușii îl pune în evidență, îi reliefează adânciturile de sub pomeți și îi face ochii să strălucească.
— Nepoliticos este să declari că toți bărbații eligibili din New York sunt radioactivi doar pentru că ai reușit tu să alegi patru nemernici la rând.
Gâtul mi se încălzește, o bucată de lavă alunecă pe el.
— Să nu-mi spui că ți-am rănit sentimentele, murmur eu.
— Ar trebui să știi, mai ales tu, spune el, și privirea îi coboară spre gura mea, că noi, „literații morocănoși și monocromatici”, nu avem așa ceva.
În capul meu, vocea lui Nadine Winters strigă: „Stop, stop! Asta nu se încadrează în nici un plan!” Dar cuvintele trebuie să concureze cu focul din vene și furnicăturile pielii.
