„O să aibă mare grijă de tine, scumpo”, a spus ea. Era cu câțiva ani mai mare decât mine și avea o slujbă de barman bine plătită și un apartament micuț în centru.
O săptămână mai târziu, le-am îmbrățișat pe mama și pe Libby și mi-am dus lucrurile la el acasă. La două săptămâni după aceea, mama s-a dus.
Facturile au ajuns la scadență dintr-odată. Chiria, utilitățile, un card de credit pe care îl deschisesem pe numele meu când lucrurile au devenit deosebit de dificile. Creditul mamei era la pământ, iar eu voiam să
contribui și eu.
Lucram la Freeman Books de la șaisprezece ani, dar câștigam salariul minim pe economie și nu mă puteam descurca decât cu jumătate de normă, în timp ce eram la facultate, iar într-o zi, împrumuturile pentru studenți pe care le luasem aveau să se întoarcă și să mă bântuie.
Prietenii actori ai mamei au organizat o strângere de fonduri pentru noi, anunțând după înmormântare că au strâns peste cincisprezece mii
de dolari, iar Libby a plâns de fericire, pentru că habar nu avea cât de puțin conta suma asta.
Ea era într-o pasă în care voia să se facă designer de modă și a vrut să meargă la Parsons, iar eu m-am gândit să renunț la facultate pentru a-i finanța studiile, deși deja investisem mii de dolari în ale mele.
M-am mutat din casa lui Jakob înapoi cu Libby. Mi-am făcut un buget.
Am căutat pe internet cele mai ieftine și mai hrănitoare mese.
Mi-am luat alte slujbe: meditații, chelneriță, redactarea lucrărilor colegilor de clasă.
Jakob a aflat că fusese acceptat la rezidența literară din Wyoming și a plecat, apoi a fost despărțirea, dezolarea totală, amintirea faptului că
promisiunea pe care mi-o făcusem cu ani în urmă încă mai conta.
Am încetat să mai ies la întâlniri, în mare parte. Primele întâlniri erau permise (doar la cină) și, deși nu aș fi spus nimănui, motivul era că
aveam o masă mai puțin de plătit. Două, dacă aș fi comandat suficient cât să-i aduc lui Libby ce-mi rămânea. A doua întâlnire era interzisă. Atunci apăreau vina sau sentimentele.
Libby mă ironiza în glumă despre faptul că nimeni nu era suficient de bun pentru o a doua întâlnire.
Am lăsat-o. M-ar fi distrus să aud ce credea ea despre adevărata situație.
Și ea lucra. Fără venitul mamei, a trebuit să strângem punga, dar Libby oricum nu a vrut niciodată să cheltuiască bani pentru ea însăși.
Totuși, uneori, după ce mă plângeam de o întâlnire deosebit de proastă, mă întorceam acasă de la cursuri sau de la o tură de meditații și o găseam deja adormită în camera ei (mă mutasem în living, unde obișnuia să doarmă mama, ca să poată avea dormitorul doar pentru ea) și un mănunchi de floarea-soarelui așezat într-o vază lângă canapeaua extensibilă.
Dacă aș fi fost normală, poate că aș fi plâns. În schimb, stăteam acolo, strângând vaza în brațe și tremuram ca naiba. Ca și cum ar fi existat emoții în adâncul meu, dar prea multe straturi de cenușă le amuțeau și nu se auzea nimic altceva decât un murmur tectonic.
Am un punct în talpă pe care nu-l mai simt. Am călcat pe o bucată de sticlă și nervii de acolo sunt morți acum. Doctorul a spus că vor crește
înapoi, dar au trecut ani de zile și acel loc este încă amorțit.
Așa îmi simțeam și inima de ani de zile. Ca și cum toate fisurile ar fi fost calcinate.
Acest lucru mi-a permis să mă concentrez pe ceea ce conta. Mi-am construit o viață pentru mine și Libby, o casă pe care nici o bancă și nici un fost iubit să nu ne-o poată lua vreodată.
Mi-am privit prietenii care aveau relații făcând compromis după
compromis, micșorându-se până când nu mai erau decât o bucată
dintr-un întreg, până când toate poveștile lor veneau din trecut, iar aspirațiile lor profesionale, prietenii și apartamentele lor erau înlocuite de aspirațiile noastre, de prietenii noștri, de apartamentul nostru. Jumătăți de vieți care le puteau fi luate fără nici un avertisment.
Deja aveam la vremea aceea toată practica în materie de prime întâlniri pe care o poate avea cineva. Știam la ce semnale de alarmă să fiu atentă, ce întrebări să pun. Îmi văzusem prietenii, colegii de școală, colegii de serviciu, cum erau părăsiți, înșelați, plictisiți în relațiile lor și treziți brusc atunci când partenerii se dovedeau a fi căsătoriți, a avea probleme cu jocurile de noroc sau a fi șomeri cronici. Am văzut cum întâlniri ocazionale s-au transformat în jumătăți de relații mizerabil de complicate.
Aveam standarde și o viață, și nu aveam de gând să las un bărbat să
o distrugă ca și cum ar fi fost doar o panglică de hârtie pe care trebuia să
o rupă atunci când intra pe teren.
Așa că abia după ce cariera mea a fost pe drumul cel bun am început să mă întâlnesc din nou, și de data aceasta am făcut-o cum trebuie. Cu prudență, liste de cerințe și decizii atent cântărite.
Nu mi-am sărutat colegii. Nu am sărutat persoane despre care nu știam aproape nimic. Nu am sărutat bărbați cu care nu aveam nici o intenție să mă întâlnesc, sau bărbați cu care eram incompatibilă. Nu am lăsat ca poftele întâmplătoare să decidă.
Până la Charlie Lastra. „Nu s-a întâmplat nimic.”
Mă așteptam ca Libby să fie încântată de greșeala mea. În schimb, e la fel de dezamăgită ca și mine.
— Dușmanul tău profesional din New York nu contează pentru numărul cinci, Sore, spune ea. Nu puteai și tu să te pupi cu un clovn de rodeo cu o inimă de aur?
— Purtam pantofi total nepotriviți pentru asta, spun eu.
— Ai putea săruta un milion ca Charlie în oraș. Se presupune că
încerci lucruri noi aici. E valabil pentru amândouă.
Flutură spatula plină cu ou în direcția mea. În copilărie, în apartamentul nostru micul-dejun consta în iaurt sau granola, dar acum Libby este genul de fată care ia micul-dejun în stil englezesc, iar lângă
