Mă ridic să îmi clătesc farfuria.
— Ei bine, a fost amuzant, dar mă duc să caut un Wi Fi care să nu mă
facă să mă dau cu capul de pereți.
— Ne vedem mai târziu, spune ea. Mai întâi, voi petrece câteva ore umblând goală, strigând înjurături. Apoi, probabil că voi suna acasă –
vrei să-i transmit salutări lui Brendan?
— Cui?
Libby mă expediază cu un gest. O sărut cu zgomot pe tâmplă, apoi mă îndrept spre ușă cu geanta mea de laptop.
— Să nu te duci în nici un loc din O dată-n viată fără mine! țipă ea.
Mi-am înghițit vorbele „nu sunt sigură că acele locuri există măcar”.
Pentru prima dată după luni de zile, ne simțim ca noi două dintr-un alt timp – complet conectate, pe deplin prezente – și ultimul lucru pe care mi-l doresc este ca o variabilă necontrolată să încurce lucrurile.
— Promit, spun.
CAPITOLUL 10
După ce am plătit un espresso lung cu gheață la Mug + Shot, o întreb pe barista cea veselă cu piercing în nas parola de la Wi Fi.
— O! exclamă ea, făcând un gest către un panou de lemn din spatele ei pe care scrie: „Să ne deconectăm!” Nu există Wi Fi aici. Îmi pare rău.
— Serios?
— Da, răspunde surâzând.
Mă uit în jur. Nici un laptop la vedere. Toată lumea de aici arată ca și cum ar veni direct de la escaladarea Everestului sau de la consumul de droguri într-o iurtă de la Coachella.
— Există o bibliotecă sau ceva de genul ăsta? întreb.
Ea aprobă din cap.
— La câteva străzi mai jos. Nici acolo nu există încă Wi Fi – ar trebui să fie în toamnă. Deocamdată au doar computere pe care le poți folosi.
— Este vreun loc în oraș cu Wi Fi? întreb.
— Librăria tocmai și-a instalat, mărturisește ea, în șoaptă, ca și cum ar spera ca aceste cuvinte să nu declanșeze o debandadă printre băutorii de cafea care și-ar dori foarte mult să fie reconectați.
Îi mulțumesc și ies în căldura lipicioasă, cu sudoarea adunându-mi-se la subsuori și în decolteu în timp ce mă îndrept spre librărie. Când pășesc înăuntru, mă simt de parcă tocmai am intrat într-un labirint, toate brizele, clopoțeii de vânt și pălăvrăgeala păsărilor tac deodată, iar mirosul acela cald de cedru și hârtie însorită se pliază în jurul meu.
Îmi sorb băutura rece ca gheața și mă bucur de doza dublă de serotonină care mă străbate. Există ceva mai bun decât cafeaua cu gheață
și o librărie într-o zi însorită? Adică, în afară de cafeaua fierbinte și o librărie într-o zi ploioasă.
Rafturile sunt construite în unghiuri aiurite care mă fac să mă simt ca și cum aș aluneca de pe marginea planetei. Când eram copil, mi-ar fi plăcut ciudățenia ei – o casă de distracții făcută din cărți. Ca adult, sunt mai preocupată să stau în picioare.
În stânga, într-unul dintre rafturi este tăiată o ușă joasă, rotunjită, iar pe cadrul ei sunt sculptate cuvintele „Cărți pentru copii”.
Mă aplec ca să privesc prin ea spre o pictură murală de un
albastru-verzui, ca în Madeline, cu cuvinte scrise întortocheat pe ea:
„Descoperiți lumi noi!” De cealaltă parte a sălii principale, o ușă de dimensiuni medii duce la „Sala de cărți rare și de ocazie”.
Această cameră principală nu este chiar plină de cotoare noi. Din câte îmi dau seama, nu prea există o metodă de organizare a acestui magazin. Cărți noi amestecate cu cele vechi, cărți broșate cu cărți cartonate, cărți fantastice lângă cele de nonficțiune, un strat nu prea fin de praf așternut peste majoritatea.
Cândva, pun pariu că acest loc era o bijuterie a orașului, unde oamenii cumpărau cadouri de sărbători și unde preadolescenții bârfeau la un Frappuccino. Acum este un alt cimitir al micilor afaceri.
Urmăresc rafturile labirintice mai adânc în magazin, trec pe lângă o ușă care dă spre cea mai deprimantă „cafenea” din lume (câteva mese și câteva scaune pliante), dau colțul și îngheț pentru o milisecundă, cu un picior în aer.
Când îl văd pe bărbatul din spatele casei de marcat, aplecat asupra laptopului, cu o încruntare absentă, parcă mă trezesc dintr-un coșmar ca acelea în care cazi de pe o stâncă, doar pentru a realiza că, de fapt, casa ta a fost luată de o tornadă în timp ce dormeai.
Aceasta este problema cu orașele mici: o mică eroare de judecată și nu poți merge nici un kilometru fără să dai nas în nas cu ea.
Tot ce vreau să fac este să mă întorc și să plec, dar numi permit să o fac. Nu voi lăsa o greșeală sau vreun bărbat să-mi influențeze deciziile.
Întregul motiv pentru care evit încurcăturile la locul de muncă este pentru a mă proteja împotriva acestui scenariu. În plus, încurcătura a fost evitată. În mare parte.
Îmi îndrept umerii și îmi ridic bărbia, în acel moment, pentru prima dată, mă întreb dacă nu cumva am un înger păzitor, pentru că, chiar în fața mea, pe raftul cu bestsellere, se află un teanc din O dată-n viață.
Iau un exemplar și mă îndrept spre tejghea.
Privirea lui Charlie nu se ridică de la laptop până când nu trântesc cartea pe tejgheaua de mahon șlefuită.
