Ochii lui căprui-aurii se ridică încet.
— Ia te uită! Doar n-o fi chiar femeia care „nu mă urmărește”.
— Doar n-o fi chiar bărbatul care „nu a încercat să mă răvășească în mijlocul unui uragan”, mormăi eu.
Înghițitura de cafea i se întoarce în cană și se uită spre cafeneaua care arată deprimant.
— Sper că directoarea liceului meu era pregătită să audă asta.
Mă aplec într-o parte ca să mă uit prin ușă. La una dintre mesele de cărți, o femeie încovoiată, cu părul grizonant, se uită la Clanul Soprano pe o tabletă, cu o singură cască în ureche.
— Încă una dintre fostele tale iubite?
Iar i se lasă colțul gurii.
— Îmi dau seama că ești mulțumită de tine însăți când ochii tăi arată
ca ai unei păsări de pradă.
— Și eu îmi dau seama că tu ești mulțumit atunci când faci chestia aia cu buzele crispate.
— Se numește zâmbet, Stephens. E destul de obișnuit pe aici.
— Și prin „aici” probabil că te referi la Sunshine Falls, pentru că în mod sigur nu te referi la raza de acțiune de 1,5 metri a gardului tău electric.
— Trebuie să ținem localnicii departe cumva. Ochii îi cad spre carte.
În cele din urmă te-ai hotărât să o citești pe toată? întreabă el sec.
— Știi... Iau cartea și o țin în fața pieptului. Am găsit-o pe raftul cu bestsellere.
— Știu. Este chiar lângă Ghidul de trasee pentru bicicliști din Carolina de Nord pe care fostul meu dentist l-a publicat anul trecut, spune el. Nu-l voiai și pe acela?
— Această carte s-a vândut în peste un milion de exemplare, îi spun.
— Sunt conștient. El ridică volumul. Dar acum mă întreb pe câte dintre ele le-ai cumpărat tu.
Mă încrunt. El mă răsplătește cu un zâmbet, și pentru prima dată, înțeleg exact la ce se referă șefa mea când îmi descrie „zâmbetul cu cuțite”.
Îmi întorc privirea de la fața lui, ceea ce de fapt înseamnă că ochii mei trec de gâtul lui auriu și de tricoul lui alb imaculat și se opresc la brațe. Arată bine. Nu în sensul că sunt musculoase, doar că sunt suple și atractive.
Bine, sunt doar niște brațe. Calmează-te, Nora. Bărbaților heterosexuali le este prea ușor. O femeie heterosexuală vede un membru perfect normal și complet asexual și ceasul biologic urlă „Ia, hai, la o
parte ultimii patru mii de ani de evoluție, este timpul să contribuim la propășirea speciei umane”.
Pune laptopul deoparte și începe să rearanjeze stilourile, broșurile și alte materiale de pe birou. Poate că nu mă excită atât de mult el, personal, cât hainele și abilitățile sale de organizare.
— De fapt, tocmai îți trimiteam un e-mail.
Mă întorc brusc la conversație, vibrând ca un elastic pișcat.
— A?
El dă din cap, cu maxilarul încleștat, cu ochii întunecați și intenși.
— Ai primit vești de la Sharon?
— Redactoarea lui Dusty?
El încuviințează din cap.
— E în concediu postnatal, a născut.
Și uite-așa, toate brațele suple, degetele frumoase și borcanele perfect organizate de pixuri și markere din lume nu mai sunt suficiente pentru a-mi reține atenția.
— Dar nu trebuia să nască decât peste o lună, spun eu, panicată. Mai aveam încă o lună ca să facem redactarea la cartea lui Dusty.
Încă o mică bifă.
— Vrei să o sun și să-i spun asta? Poate se poate face ceva... Stai, ai vreo legătură la Spitalul Mount Sinai?
— Ai terminat? întreb. Sau mai există și o a doua replică la această
glumă amuzantă?
Charlie se sprijină cu mâinile de tejghea și se apleacă în față, vocea îi devine răgușită, iar ochii îi scânteiază cu acel ciudat fulger interior.
— O vreau eu.
