Sora mea tocmai îmi spusese despre accidentul vascular cerebral, dar de fapt se întâmplase cu câteva săptămâni mai devreme. Fața îi împietrește.
A decis că nu trebuie să știu și asta a fost tot.
Se mișcă pe scaun, cu stânjeneala cuiva care tocmai a decis că a exagerat.
Chiar și ținând cont de ginul și berea care îmi zvâcnesc în corp, sunt șocată să mă aud spunând:
— Tatăl nostru ne-a părăsit când mama era însărcinată. Nu prea mi-l amintesc. După aceea, a fost mai mult o paradă de iubiți ratați, așa că nu sunt o expertă în tați.
Sprâncenele lui Charlie se ridică, iar degetele i se opresc pe paharul
aburit.
— Sună groaznic.
— Nu a fost prea rău, spun eu. Nu i-a lăsat niciodată pe cei mai mulți dintre ei să ne cunoască. A fost bună în privința asta.
Mă întind spre paharul meu, încercându-i ticul, răsucindu-l în cercul de condens.
— Dar într-o zi, ea plutea pe un nor, cântând cântecele ei preferate din Hello, Dolly! și umflând perne brodate din magazine secondhand ca Albă ca Zăpada în New York, iar în următoarea...
Nu mă întrerup neapărat, mai degrabă mă opresc brusc. Nu mi-e rușine de copilăria mea, dar cu cât spui mai multe despre tine, cu atât oferi mai multă putere asupra ta. Și evit în mod deosebit să împărtășesc povești despre mama cu străinii, ca și cum amintirea ei ar fi o tăietură de ziar și de fiecare dată când o scot, ea se estompează și se încrețește un pic mai mult.
Degetul mare al lui Charlie alunecă absent pe încheietura mea.
— Stephens?
— Nu am nevoie să-mi plângi de milă.
Pupilele i se dilată.
— Nici n-aș îndrăzni.
Dar e cu adevărat o îndrăzneală felul în care vorbește.
La un moment dat, ne apropiem, cu picioarele mele înghesuite din nou între ale lui, o buclă de feedback nesfârșită și zbuciumată peste tot pe unde ne atingem. Privirea lui e grea asupra mea, pupilele aproape că îi șterg irisul, un inel lucios de miere în jurul unei prăpăstii adânci și întunecate.
Căldura se adună între coapsele mele, iar eu îmi desfac și îmi încrucișez din nou picioarele. Ochii lui Charlie coboară pentru a urmări mișcarea, iar paharul de apă i se lovește de buza de jos, de parcă ar fi uitat ce făcea. În acel moment, îl pot citi sută la sută.
Aș putea la fel de bine să mă uit într-o oglindă. M-aș putea apleca spre el.
Aș putea să-mi las genunchii să alunece și mai mult în spațiul dintre ai lui, sau să-i ating brațul, sau să-mi ridic bărbia și, în oricare dintre aceste scenarii ipotetice, am ajunge să ne sărutăm. S-ar putea să nu-mi placă atât de mult, dar o parte deloc neglijabilă din mine moare de
nerăbdare să știe cum se simte buza lui de jos, cum m-ar atinge mâna aia de pe încheietură.
Tocmai atunci începe să plouă – plouă cu găleata – și acoperișul de metal ondulat zdrăngăne febril. Îmi scot brațul de sub cel al lui Charlie și mă ridic.
— Ar trebui să mă duc acasă.
— Să împărțim un taxi? întreabă el, cu o voce joasă, gravă.
Șansele de a găsi două taxiuri la ora asta, în orașul ăsta, nu sunt prea mari. Șansele de a găsi unul care să nu fie condus de Hardy sunt infime.
— Cred că o să merg pe jos.
— Pe ploaia asta? spune el. Cu pantofii ăștia?
Îmi iau geanta.
— N-o să mă topesc.
Probabil.
Charlie se ridică.
— Putem folosi amândoi umbrela mea.
CAPITOLUL 8
Ieșim de la Poppa Squat înghesuiți sub umbrela lui Charlie. (Aș zice că a fost o întâmplare fortuită, doar că el verifică obsesiv o aplicație meteo, așa că am găsit pe cineva chiar mai previzibil decât mine.) Mirosul de iarbă și de flori sălbatice este dens în aerul umed și afară s-a răcit considerabil.
— Unde stai? mă întreabă.
— Se numește Goode’s Lily Cottage, spun eu.
— Ciudat, spune, aproape pentru sine.
Căldura îmi urcă pe gât de unde mă atinge respirația lui.
