Închise ochii. Gândindu-se la un băiat care stătea pe pistă lângă
avionul-fantomă, Air Gradia 452, iubitul fiu al lui Arthur Leander, citindu-le cu voce tare morţilor versete despre molime.
251
8
Profetul
252
48
La trei zile după ce Kirsten şi August se despărţiseră de Simfonie, în spatele unei magazii din grădina plină de bălării a unei case de la periferia oraşului Severn City, Kirsten se trezi brusc, cu lacrimi în ochi. Visase că mergea pe drum împreună cu August, apoi se întorsese şi el dispăruse, iar ea ştiuse că era mort. Îi strigase numele şi alergase pe drum, dar nu era nicăieri. Când se trezi, el se uita la ea, cu mâna pe braţul ei.
— Sunt aici, spuse.
Probabil că ea îi strigase numele.
— N-am nimic. A fost doar un vis.
— Şi eu am vise urâte.
Ţinea nava Enterprise în cealaltă mână.
Încă nu era dimineaţă pe deplin. Cerul se lumina, dar noaptea mai zăbovea în umbre, lumina era cenuşie şi picături de rouă
poleiau iarba.
— Hai să ne spălăm, zise August. S-ar putea să ne întâlnim cu nişte oameni astăzi.
Traversară drumul spre plajă. Apa oglindea cerul perlat, primele nuanţe de roz ale răsăritului unduindu-se în lac. Se îmbăiară cu şamponul pe care Kirsten îl găsise în ultima casă – le lăsă un parfum de piersici sintetice pe piele şi insuliţe de balonaşe plutind pe lac –, iar Kirsten îşi spălă şi îşi stoarse rochia, apoi o îmbrăcă udă. August avea o foarfecă în valiza lui. Ea îi tăie părul – îi cădea în ochi –, apoi el i-l tăie ei.
— Ai încredere, şopti el. O să-i găsim.
Hotelurile din staţiune erau înşirate pe malul lacului, cu ferestrele în cea mai mare parte sparte, cioburile reflectând cerul.
Copaci creşteau în parcări, printre maşini ruginite. Kirsten şi August îşi abandonară valizele, rotilele lor făcând prea mult zgomot pe asfaltul spart. Îşi făcură boccele din cearşafuri şi îşi cărară
lucrurile pe umeri. După doi sau trei kilometri văzură un semn cu un avion alb atârnând strâmb într-o intersecţie, o săgeată indicând centrul oraşului.
Severn City fusese un oraş însemnat cândva. Existau străzi comerciale cu clădiri din cărămidă roşie, flori crescute dezordonat în ghivece mari şi rădăcini ale arţarilor ieşite prin asfaltul trotuarelor. O viţă înflorită acoperea cea mai mare parte a oficiului poştal şi se extindea peste stradă. Merseră făcând cât mai puţin 253
zgomot posibil, cu armele în mâini. Păsările intrau şi ieşeau pe ferestrele sparte şi stăteau pe firele lăsate dintre stâlpi.
— August.
— Ce-i?
— N-ai auzit lătratul unui câine?
Chiar în faţa lor se afla parcul municipal plin de bălării, un mic deluşor înălţându-se lângă drum. Îl urcară şi se băgară repede în tufe, dându-şi jos boccelele şi lăsându-se pe vine. O mişcare se zări la capătul unei străzi laterale: o căprioară alergând în salturi dinspre malul lacului.
— Ceva a speriat-o, şopti August.
Kirsten prinse mai bine cuţitul în palmă. Un fluture-monarh zbură pe lângă ei. Ea îl privi în timp ce asculta şi aştepta, aripile sale fiind ca o hârtie strălucitoare. Insectele bâzâiau slab pretutindeni în jurul lor. Auzi voci şi paşi.
Bărbatul care apăru pe drum era atât de murdar, încât Kirsten nu-l recunoscu imediat, iar când o făcu, trebui să-şi înăbuşe un icnet. Sayid era numai piele şi os. Se mişca încet. Avea sânge pe faţă, iar un ochi îi era închis de umflat ce era. Hainele îi erau murdare şi rupte, iar barba, nerasă de câteva zile. Doi bărbaţi şi un băiat mergeau la câţiva paşi în urma lui. Băiatul avea o macetă.
Unul dintre bărbaţi ţinea în mână o puşcă având ţeava retezată
îndreptată spre sol. Celălalt era înarmat cu un arc pe jumătate încordat, cu o săgeată pregătită şi o tolbă pe spate.
Mişcându-se foarte încet, Kirsten scoase al doilea cuţit de la brâu.
— Eu mă ocup de cel cu arma, şopti August. Tu ai grijă de arcaş.
Degetele lui se strânseră în jurul unei pietre de dimensiunea pumnului său. Se ridică şi o azvârli cu boltă peste drum. Piatra se lovi de peretele unei case pe jumătate prăbuşite, iar bărbaţii tresăriră, întorcându-se în direcţia din care se auzise sunetul, chiar în clipa în care săgeata lui August pătrunse în spinarea bărbatului înarmat cu puşcă. Kirsten auzi paşii care se îndepărtau, băiatul cu macetă luând-o la fugă. Arcaşul îşi ridică arcul, iar o săgeată şuieră
pe lângă urechea lui Kirsten, dar cuţitul ei deja zburase din mâna stângă. Arcaşul căzu în genunchi, holbându-se la mânerul care îi ieşea dintre coaste. Un stol de păsări se ridică deasupra acoperişurilor şi se aşeză în liniştea bruscă.
August înjură în şoaptă. Sayid îngenunche pe drum, cu capul în mâini. Kirsten alergă la el şi îi puse capul pe pieptul ei. El nu se opuse.
254
— Îmi pare atât de rău, şopti ea în părul lui năclăit de sânge. Îmi pare atât de rău că te-au rănit.
— Nu e niciun câine, spuse August. Maxilarele îi erau încleştate, iar chipul îi era acoperit cu o peliculă de sudoare. Unde-i câinele?
