pista. Zona de pregătire, unde vânătorii îşi atârnau căprioarele, mistreţii şi iepurii pe nişte suporturi improvizate, sub aripa unui 737, tăind carnea pentru oameni şi hrănind câinii cu măruntaie.
Cimitirul dintre pistele şase şi şapte, fiecare mormânt fiind marcat cu ajutorul unor tăvi de servit din avioane, înfipte în pământ, detalii despre decedaţi fiind scrijelite în plasticul dur. În acea dimineaţă, pusese nişte flori sălbatice pe mormântul lui Annette, şi le putea vedea de aici, o pată de albastru şi purpuriu. Avioanele înşirate la capătul pistei erau acum dungate de rugină. Câmpul de porumb, Air Gradia 452 singur în depărtare, perimetrul protejat de un gard de sârmă, iar dincolo de el, pădurea, aceiaşi copaci la care se uita de două decenii.
De curând, pusese la dispoziţia publicului rapoartele sale de evaluare, gândindu-se că toţi cei implicaţi erau aproape sigur morţi.
Foştii membri ai conducerii aeroportului le citiră cu mare interes.
Erau trei rapoarte, câte unul pentru subordonaţi, cei cu funcţii egale şi superiorii unui director probabil de mult mort de la Water Inc., pe nume Dan.
— În regulă, să-l luăm pe ăsta de exemplu, spuse Garrett într-una dintre după-amiezile petrecute pe aeroport, la sfârşitul lunii iulie. De-a lungul anilor, deveniseră prieteni buni. Mai ales lui Garrett, rapoartele i se păreau deosebit de fascinante. Comunicare, iar apoi…
— La care raport te uiţi?
Clark era cufundat în fotoliul lui favorit şi avea ochii închişi.
— Al subordonaţilor, spuse Garrett. În regulă, deci sub
„Comunicare” se află primul comentariu. „Nu se pricepe să
transmită informaţiile în cascadă personalului.” Făcea rafting pe ape învolburate, Clark? Sunt curios.
— Da, zise Clark. Sunt sigur că la asta se referea cel intervievat.
247
La cascade.
— Asta e o altă favorită de-a mea. „Are succes în relaţionarea cu clienţii pe care îi avem deja, dar, în ceea ce-i priveşte pe clienţii noi, este ca un fruct pe o ramură joasă. Are o perspectivă de la mare altitudine, dar nu forează până la nivelul de granulaţie la care am putea extrage noi oportunităţi.”
Clark tresări.
— Îmi amintesc asta. Cred că e posibil să fi avut un mic atac cerebral când el a spus asta.
— Ridică unele întrebări, rosti Garrett.
— Cu siguranţă.
— Există, se pare, altitudini mari, de asemenea fructe pe crengile de jos, granule de ceva şi foraje.
— Poate că era un sondor care urca în munţi şi fora într-o livadă
în timpul liber. Sunt mândru să spun, zise Clark, că eu niciodată
n-am vorbit aşa.
— Ai folosit vreodată expresia „în mix”?
— Nu cred. Nu. N-aş fi făcut asta.
— Pe asta o uram în mod special.
Garrett studie raportul.
— O, pe mine nu mă deranja foarte tare. Mă făcea să mă gândesc la prăjituri. Mama cumpăra mixturi de prăjituri când eram copil.
— Îţi aminteşti fursecurile cu ciocolată?
— Visez fursecurile cu ciocolată. Nu mă tortura.
Garrett rămase tăcut atât de mult timp, încât Clark deschise ochii ca să se asigure că acesta mai respira. Garrett se uita absorbit la doi copii care se jucau pe pistă, ascunzându-se în spatele roţilor avionului Air Canada şi urmărindu-se unul pe altul. Devenise mai calm de-a lungul anilor, dar îşi păstrase obiceiul de a privi în gol, iar Clark ştiu care avea să fie următoarea întrebare.
— Ţi-am spus vreodată de ultimul telefon pe care l-am dat?
întrebă Garrett.
— Da, rosti Clark cu blândeţe. Cred că da.
Garrett avusese o soţie şi doi gemeni de patru ani în Halifax, dar ultimul telefon i-l dăduse şefului său. Ultimele cuvinte pe care le spusese la telefon fuseseră un buchet de clişee corporatiste, care îi rămăseseră oribil întipărite în memorie.
— Hai să luăm legătura cu Nancy, îşi aminti el că zisese, apoi ar trebui să ajungem la Bob şi să reluăm discuţia săptămâna viitoare.
O să-i trag un e-mail lui Larry. Acum, poate fără să conştientizeze, şopti: O să reluăm discuţia săptămâna viitoare. Îşi drese vocea. De 248
ce ziceam mereu că „tragem” e-mailuri?
— Nu ştiu. Şi eu m-am întrebat.
— De ce nu spuneam, pur şi simplu, că le trimitem? Doar apăsam un buton, nu?
