după-amiază târziu. A treia, Kirsten, fugi după o coloană.

— „Şi dincoace de brâu parcă-s centauri”, rosti Arthur, şi atunci se întâmplă.

O durere ascuţită, o încleştare, o greutate în piept. Se împletici şi întinse mâna spre coloana din placaj despre care ştia că se afla undeva în apropiere, dar aprecie greşit distanţa şi lovi cu palma lemnul acesteia. Îşi duse mâna la piept şi i se păru că mai făcuse asta, gestul avea ceva familiar. Când avea şapte ani, pe insula Delano, el şi fratele lui găsiseră pe plajă o pasăre rănită.

— „Şi pasărea, şi musca-şi fac de cap”, spuse Arthur gândindu-se la pasăre, dar vocea îi păru sugrumată, Edgar uitându-se la el într-un fel care îl făcu să se întrebe dacă nu greşise replica, era atât de confuz acum. Şi pasărea…

Un bărbat din primul rând se ridica de pe scaun. Arthur îşi duse mâna la piept ca şi cum ar fi ţinut o pasăre. Nu mai era sigur unde se afla sau poate că era în două locuri simultan. Putea auzi valurile 291

lovindu-se de plajă. Luminile scenei trasau dâre în întuneric la fel cum făcuse cândva o cometă, pe vremea când era adolescent, stând pe jos afară, alături de Victoria, prietena lui, cu privirile ridicate în noapte, cometa Hyakutake părând suspendată ca un felinar pe cerul rece. Ce îşi amintea din acea zi pe plajă, de când avea şapte ani, era că inima păsării încetase să mai bată în palma lui, un fâlfâit şovăielnic şi apoi nemişcarea. Bărbatul din primul rând alerga acum, iar Arthur se mişca şi el – se sprijini de stâlp şi începu să

alunece, iar acum zăpada cădea pretutindeni în jurul său, strălucind în lumină. Se gândi că era cel mai frumos lucru pe care îl văzuse vreodată.

292

54

În Dr. Eleven, vol. 1, nr. 2: Urmărirea, doctorul Eleven este vizitat de fantoma mentorului său, căpitanul Lonagan, de curând ucis de un asasin din Undersea. Miranda aruncase cincisprezece versiuni ale acestei imagini înainte de a simţi că fantoma era exact aşa cum trebuia, lucrând ore în şir, iar ani mai târziu, la sfârşit, delirând pe o plajă pustie de pe coasta Malaysiei, cu păsări marine înălţându-se şi plonjând din cer şi cu un şir de vapoare estompându-se la orizont, aceasta fu imaginea la care se tot gândi, îndepărtându-se de ea, apoi ducându-se spre ea, apoi, intrând cumva în cadru: căpitanul este realizat cu acuarele delicate, o siluetă translucidă în lumina slabă a biroului doctorului Eleven, care este identic cu zona administrativă

a birourilor lui Leon Prevant din sediul din Toronto, inclusiv cele două capsatoare de pe birou. Diferenţa este că birourile lui Leon Prevant aveau vedere spre întinderea placidă a lacului Ontario, în vreme ce fereastra biroului doctorului Eleven dădea spre City, spre insulele stâncoase şi podurile arcuindu-se peste porturi.

Pomeranianul, Luli, doarme încovrigat într-un colţ. Două zone ale biroului nu se văd din cauza bulelor de dialog: Dr. Eleven: Ce ai simţit la sfârşit?

Căpitanul Lonagan: A fost exact ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un vis.

293

55

Simfonia Itinerantă părăsi aeroportul într-o dimineaţă

luminoasă de septembrie. Rămăseseră cinci săptămâni, odihnindu-se şi reparându-şi căruţele, jucând Shakespeare şi dând concerte în seri alternative, în urma lor rămânând un fel de mahmureală orchestrală şi teatrală. În acea după-amiază, Garrett fredona un concert Brandenburg în vreme ce lucra în grădină, Dolores îşi şoptea fragmente din Shakespeare în timp ce mătura duşumeaua unei săli, iar copiii se duelau cu săbii de lemn. Clark se retrase în muzeu. Trecu un pămătuf de pene peste obiectele lui şi se gândi la Simfonia care cobora de-a lungul coastei, ducând cu ea piesele de Shakespeare şi armele, şi muzica.

Cu o zi în urmă, Kirsten îi dăduse unul din cele două comicsuri Dr. Eleven. Văzuse că o durea să se despartă de el, dar Simfonia urma să intre într-un teritoriu necunoscut, iar ea dorea ca măcar unul să fie în siguranţă, în caz că dădeau de necaz pe drum.

— Din câte ştiu, direcţia în care mergeţi e sigură, îi spuse Clark.

Cu câteva zile în urmă, o asigurase şi pe dirijoare de asta.

— Negustorii vin de acolo câteodată.

— Dar nu este teritoriul nostru obişnuit, zise Kirsten, şi dacă nu ar fi ajuns s-o cunoască puţin, în săptămânile în care Simfonia locuise în Sala A şi cântase sau interpretase Shakespeare în fiecare seară, poate că n-ar fi sesizat entuziasmul din vocea ei.

Kirsten ardea de nerăbdare să vadă îndepărtatul oraş sudic care avea curent electric.

— Când ne întoarcem, o să-l iau înapoi pe ăsta şi ţi-l las pe celălalt. În felul acesta, măcar una dintre cărţi va fi în siguranţă.

Seara devreme, Clark termină de şters praful de pe iubitele lui obiecte din Muzeul Civilizaţiei şi se instalează în fotoliul său favorit pentru a citi aventurile doctorului Eleven, la lumina lumânării.

Face pauză când ajunge la scena petrecerii de pe Staţia Eleven.

Are ceva familiar. O femeie purtând ochelari cu rame îşi aminteşte de viaţa de pe Pământ: „Am călătorit prin toată lumea înainte de război, spune ea. Am petrecut ceva vreme în Cehia, ştiţi, Praha…”

Ochii lui se umplu cu lacrimi pentru că recunoaşte petrecerea, a fost acolo, îşi aminteşte de femeia cu Praha, de ochelarii ei, preţiozitatea ei. Bărbatul care stă alături de ea aduce cu Clark.

Femeia blondă din capătul îndepărtat al mesei din carte este 294

negreşit Elizabeth Colton, iar bărbatul de lângă ea, aflat în umbră, seamănă puţin cu Arthur. Cândva, în Los Angeles, Clark a stat cu ei toţi la o masă la lumină electrică. Doar Miranda lipseşte din pagină, locul ei fiind ocupat de doctorul Eleven.

În versiunea din carte, doctorul Eleven stă cu braţele încrucişate, neatent la conversaţie, pierdut în gânduri. În amintirile lui Clark, chelnerii toarnă vin, iar el simte o mare afecţiune pentru ei, pentru toţi: pentru ospătari, pentru gazde, pentru oaspeţi, chiar dacă

Arthur se poartă urât, chiar şi pentru avocatul cu bronz portocaliu al lui Arthur, pentru femeia care a spus „Praha” în loc de „Praga”, pentru câinele care se uită prin geam. În capătul îndepărtat al mesei, Elizabeth se uită în paharul cu vin. În amintirea lui, Miranda se scuză şi se ridică, iar el o priveşte ieşind în noapte. Este curios în privinţa ei şi vrea s-o cunoască mai bine, aşa că le spune celorlalţi că vrea să fumeze şi iese după ea. Ce s-o fi întâmplat cu Miranda?

Nu se mai gândise la ea de atât de mult timp. Toate aceste fantome.

Îşi aminti că lucra la o firmă de transporturi maritime.

Clark priveşte activitatea de seară de pe pistă, avioanele care au rămas la sol de 20 de ani, reflectarea flăcării de la lumânare în geam.

Nu se aşteaptă să mai vadă în viaţa lui avioane ridicându-se în aer, dar este posibil ca undeva să existe vapoare care pleacă în larg?

Dacă există din nou oraşe care au felinare pe stradă, dacă există

simfonii şi ziare, ce altceva s-ar mai putea afla în această lume care se trezeşte? Poate că nave pornesc la drum chiar acum, apropiindu-se sau îndepărtându-se de el, manevrate de marinari înarmaţi cu hărţi şi cunoştinţe despre stele, mânaţi de nevoie sau poate doar din curiozitate: ce s-a întâmplat cu ţările de pe partea cealaltă? Dacă nu altceva, e plăcut să iei în calcul această

posibilitate. Îi place să se gândească la vapoare care se deplasează

prin apă, îndreptându-se către o altă lume, care nu se vede.