una dintre cele mai mari aşezări din câte văzuse Kirsten vreodată.
August îl duse pe Sayid la infirmerie, iar Kirsten se întinse ameţită
în cortul lui Charlie.
La începutul Anului 2, ocupanţii aeroportului se săturaseră să
se uite unul la altul, dar, pe de altă parte, nu voiau să doarmă prea departe unii de alţii, aşa încât instalaseră două şiruri de corturi de-a lungul Sălii B. Corturile erau de diferite mărimi, cu cadre făcute din crengi aduse din pădure, de circa 3,5 x 3,5 metri, cu acoperişuri ţuguiate. Adunaseră din birourile aeroportului capsatoare şi prinseră cearşafurile peste cadre. Existase o oarecare controversă
dacă era sau nu cea mai bună întrebuinţare a muntelui de cearşafuri luat din hotelurile aflate în apropiere, însă, pe vremea aceea, toată lumea tânjea după intimitate. În cortul lui Charlie şi Jeremy exista un pat, două cutii de plastic pentru haine şi scutece, instrumentele lor. O lumină slabă se filtra prin ţesătură. Luli se băgă
şi ea în cort şi se întinse lângă Kirsten.
— Îmi pare rău de Dieter, spuse Charlie. August mi-a zis.
— Nu pare real. Kirsten simţi nevoia să închidă ochii, dar se temea de ce ar visa dacă ar adormi. Charlie, există aici cineva care face tatuaje?
Charlie mângâie cu vârful degetelor încheietura dreaptă a lui Kirsten, cele două pumnale tatuate la doi ani distanţă.
— Câţi?
— Unul. Un arcaş de pe drum.
— E cineva care face tatuaje. Locuieşte în avionul Lufthansa. Îţi fac mâine cunoştinţă cu el.
Kirsten privea o furnică traversând exteriorul acoperişului, umbra trupului ei minuscul şi picioruşele punctiforme pe ţesătură.
— Mă gândeam la camera copilului, spuse ea.
Cu câţiva ani în urmă, Kirsten, Charlie şi August intraseră într-o casă de ţară aflată în apropiere de gura râului St. Clair, un loc care fusese scotocit nu doar o dată, dar nu în ultimii ani, poate nici chiar în ultimul deceniu, era praf pretutindeni şi, în cele din urmă, August spusese că ar trebui să se întoarcă la Simfonie. Kirsten urcase la etaj după Charlie şi o găsise într-o cameră care în mod evident aparţinuse unui copil mic, uitându-se la un set de ceai din porţelan, pentru păpuşi. Nu-şi ridicase privirea când Kirsten îi rostise numele.
— Ar trebui să plecăm, Charlie, spusese ea. Suntem la un kilometru şi jumătate de drum.
Însă Charlie nu dăduse niciun semn că o auzise.
— Haide, putem lua asta cu noi, îi zisese Kirsten arătând spre 273
setul de ceai care fusese aşezat cu o precizie improbabilă pe o măsuţă miniaturală.
Charlie tot nu reacţionase. Privea setul de ceai de parcă era în transă. August le strigase de jos, iar Kirsten avu brusc impresia că
cineva le privea dintr-un colţ al camerei, însă cu excepţia ei şi a lui Charlie nu era nimeni acolo. Cea mai mare parte a mobilierului dispăruse, nemairămânând nimic cu excepţia măsuţei pentru păpuşi şi a unui scaun-balansoar pentru copii. Cum de rămăsese măsuţa asta aranjată, când restul casei fusese răscolit şi era în dezordine? Privind, Kirsten îşi dădu seama că nu era praf pe setul pentru ceai. Singurele urme de paşi din praful de pe jos erau ale ei şi ale lui Charlie, iar Charlie nu se afla suficient de aproape de măsuţă pentru a-l fi şters. Ce mânuţă pusese ceştile pentru păpuşi pe măsuţă? Era foarte uşor să-ţi imaginezi că balansoarul se mişca, deşi foarte puţin. Kirsten încercă să nu se uite la el. Înveli cât mai repede posibil ceşcuţele şi farfurioarele într-o faţă de pernă, în vreme ce Charlie privea, tot fără să vorbească, apoi Kirsten îndesă
bocceluţa în geanta lui Charlie, o luă de mână şi o trase în jos pe scări, scoţând-o pe peluza năpădită de bălării, unde Charlie clipi şi îşi veni încet în fire, în lumina primăverii târzii.
— Camera copilului a fost doar un moment straniu, spuse Charlie acum, atâţia ani mai târziu, în cortul ei din aeroport.
— Atâta tot? Doar un moment straniu?
— Am vorbit despre asta de o sută de ori. Nu a fost nimeni în camera aia, în afară de noi.
— Nu era deloc praf pe setul pentru ceai.
— Mă întrebi dacă eu cred în fantome?
— Nu ştiu. Poate. Da.
— Fireşte că nu. Imaginează-ţi câte ar fi aici.
— Da, rosti Kirsten, exact despre asta-i vorba.
— Închide ochii, murmură Charlie. O să stau cu tine. Încearcă
să dormi.
A fost muzică în seara aceea, August cu Charlie şi a şasea chitară. Sayid a dormit în infirmeria de la parter, la Primiri bagaje, cu rănile curăţate şi bandajate. Charlie cântă la violoncel cu ochii închişi, zâmbind. Kirsten stătu în spatele mulţimii. Încercă să se concentreze asupra sunetelor, dar muzica o desprindea mereu de realitate, iar gândurile începură să-i rătăcească. Dieter. Profetul, singura persoană din câte cunoştea ea care fusese în posesia unui exemplar din Staţia Eleven. Arcaşul de pe drum cu cuţitul ei înfipt 274
în piept. Dieter ca Tezeu, în Visul unei nopţi de vară. Dieter fierbându-şi dimineaţa surogatul de cafea. Dieter contrazicându-se cu ea în privinţa tatuajelor. Dieter în seara în care îl cunoscuse, în centrul fostului Ohio, când ea avea 14 ani, iar el se apropia de 30, cu o jumătate de viaţă în urmă.
În prima ei seară cu Simfonia, el îi servise cina lângă foc. Fusese atât de singură de la moartea fratelui ei, încât atunci când Simfonia o acceptase în mijlocul său, i se păruse cel mai bun lucru care i se întâmplase vreodată, aşa că, în acea primă seară, aproape că fusese prea entuziasmată ca să mănânce. Şi-l aminti pe Dieter vorbindu-i despre Shakespeare, despre operele şi familia lui Shakespeare, despre viaţa lui Shakespeare bântuită de molime.
— Stai, vrei să spui că a luat molima? întrebă ea.
— Nu, spuse Dieter, vreau să zic că a fost definit de ea. Nu ştiu câtă şcoală ai făcut. Ştii ce înseamnă asta, să fii definit de ceva?
Da. „Erau un nou cer şi un nou pământ.” Kirsten se îndepărtă
de lumină şi de muzică. Peretele sudic al terminalului era aproape în întregime din sticlă, amprente ale unor mâini de copii zărindu-se ici şi colo, la înălţimea taliei ei. Se lăsa noaptea, iar avioanele erau luminoase în lumina stelelor. Auzi în depărtare mişcările celor patru vaci ale aeroportului sechestrate peste noapte într-o boxă, cotcodăcitul găinilor. O mişcare fluidă jos pe pistă: o pisică vânând în umbre.
