— Au murit.
— Eşti sigură?
Îşi mişcă uşor puşca, trasând un cerc prin aer.
— Am fost trei, zise ea, inclusiv Sayid. Arcaşul tău i-a doborât înainte de a muri.
Era plauzibil. Băiatul cu maceta fugise înainte ca arcaşul să se prăbuşească. Avu grijă să nu se uite la el.
— Arcaşul meu a fost un om de ispravă, spuse profetul. Loial.
Kirsten nu zise nimic. Înţelegea calculele pe care le făcea August în clipa aceea. Ţeava puştii profetului se afla la doi centimetri de fruntea ei. Dacă August îşi dezvăluia poziţia doborându-l pe unul dintre oameni, ceilalţi aveau să se năpustească asupra lui şi a lui Sayid într-o clipită. Sayid nu se putea apăra, zăcând însângerat şi slăbit, iar Kirsten – îngenuncheată pe drum şi dezarmată – tot avea să moară, după toate probabilităţile.
— Toată viaţa mea, am umblat prin această lume murdară, spuse profetul, şi am văzut atâta întuneric, atâtea umbre, atâtea orori.
Kirsten nu voia să se mai uite la profet sau, mai precis, nu dorea 268
ca ultimul lucru pe care îl vedea pe acest pământ să fie faţa lui şi ţeava puştii sale. Îşi înălţă privirea ca să se uite în sus, la frunzele care scânteiau în lumina soarelui, la cerul de un albastru strălucitor. Cântec de păsări. Conştientă de fiecare respiraţie, de fiecare bătaie a inimii. Îşi dori să-i poată transmite un mesaj lui August, pentru a-l linişti cumva: „Ştiu că a fost ori eu, ori toţi trei.
Înţeleg de ce n-ai putut să tragi.” Îşi dori să-i poată spune lui Sayid că încă îl iubea. O amintire senzorială a trupului ei întins lângă
Sayid, în nopţile de dinaintea despărţirii lor, arcuirea coastelor lui sub mâna ei, când şi-o trecea peste tot corpul lui, buclele fine de la ceafa lui.
— Această lume, spuse profetul este un ocean de întuneric.
Ea fu surprinsă să vadă că băiatul, care avea o armă de foc, plângea, chipul fiindu-i ud. Măcar dacă ar putea să-i vorbească lui August. „Am călătorit atât de departe, iar prietenia ta a fost totul pentru mine. A fost foarte dificil, dar au existat momente de frumuseţe. Totul se sfârşeşte. Nu mă tem.”
— Vine cineva, zise unul dintre oamenii profetului.
Şi Kirsten auzi. Un zgomot îndepărtat de copite, doi sau trei cai care se apropiau repede din direcţia autostrăzii.
Profetul se încruntă, dar nu-şi îndepărtă privirea de la chipul lui Kirsten.
— Ştii cine vine? întrebă el.
— Nu, şopti ea.
Cât de departe erau caii? Nu-şi dădea seama.
— Indiferent cine sunt, spuse profetul, vor sosi prea târziu. Tu crezi că îngenunchezi în faţa unui om, dar de fapt îngenunchezi în faţa răsăritului. Noi suntem lumina care se deplasează pe suprafaţa apelor, prin întunericul de sub mare.
— Undersea? şopti ea, însă profetul nu o mai asculta.
O expresie de seninătate perfectă apăruse pe chipul lui, iar el se uita la ea, nu, prin ea, cu un surâs pe buze.
— „Nu vrem decât să ne ducem acasă”, spuse Kirsten. Era din primul număr al Staţiei Eleven. O confruntare între doctorul Eleven şi un adversar din Undersea. „Visăm la lumina soarelui, visăm să
ne plimbăm pe pământ.”
Expresia de pe chipul profetului era indescifrabilă. Recunoscuse textul?
— „Rătăcim de atât de mult timp”, zise ea citând în continuare din carte.
Se uită pe lângă el, la băiat. Acesta privea fix arma din mâinile 269
lui. Dădea din cap, aparent pentru sine.
— „Tânjim după lumea în care ne-am născut.”
— Dar este prea târziu pentru asta, spuse profetul.
Trase aer în piept şi strânse mai bine puşca.
Detunătura fu atât de puternică, încât ea simţi zgomotul în piept, o bubuitură lângă inimă. Băiatul era în mişcare, iar ea nu era moartă, împuşcătura nu pornise din arma profetului. În liniştea insondabilă care urmă, ea îşi atinse fruntea cu degetele şi privi cum profetul se prăbuşeşte în faţa ei, puşca legănându-i-se în mâini.
Băiatul îl împuşcase pe profet în cap. Ceilalţi doi bărbaţi părură
încremeniţi de uimire, doar pentru o clipă, dar, în acea clipă, săgeţile lui August zbârnâiră prin aer, iar bărbatul cu arbaleta se prăbuşi înecându-se cu sânge. Bărbatul cu armă trase sălbatic în copaci, dar trăgaciul acţionă în gol, muniţia fiind isprăvită. El înjură şi scotoci în buzunar până când altă săgeată îi străpunse fruntea, iar el se prăbuşi, apoi Kirsten şi băiatul rămaseră singuri pe drum.
Băiatul avea privirea rătăcită, buzele i se mişcau în timp ce el se holba la profetul care zăcea într-o baltă de sânge ce se mărea rapid.
Îşi duse ţeava armei la gură.
— Nu face asta, rosti Kirsten nu, te rog…
Însă băiatul îşi strânse buzele în jurul ţevii şi trase.
Ea îngenunche acolo, uitându-se la ei, apoi se întinse pe spate pentru a privi cerul. Păsările descriau cercuri. Şocul de a fi în viaţă.
