— Probabil că e doar o altă veveriţă, spuse băiatul, dar păru încordat.
Kirsten văzu că se temea, şi acest lucru i se păru foarte trist.
„N-am vrut niciodată nimic din toate astea.”
— Sau poate că e cineva în pădure.
— Ultima dată când a lătrat, a fost doar o veveriţă.
Câinele rămăsese nemişcat, amuşinând.
„Te rog, gândi ea. Te rog.” Dar Luli lătră din nou şi se uită direct la Kirsten, prin ecranul de frunze.
266
Profetul zâmbi.
— Te văd, spuse omul cu arbaleta.
Putea să se ridice din spatele tufei şi să arunce un cuţit, iar în timp ce acesta se va roti prin aer, ea avea să fie străpunsă de un glonţ sau de o săgeată metalică – arbaleta şi cele trei arme erau aţintite asupra ei –, sau putea să rămână nemişcată până când ei aveau să fie siliţi să se apropie, să atace de la mică distanţă şi să fie ucişi de unul dintre ceilalţi. Dar se vor apropia sau vor trage în tufişul în spatele căruia se ascundea ea? Simţi chinul lui August ca pe un curent slab de aer. El era ascuns mai bine decât ea, în dosul unui buştean.
O săgeată metalică se înfipse cu o bufnitură surdă în ţărâna de la picioarele ei.
— Următoarea îţi va intra în inimă. Bărbatul cu arbaleta era mai în vârstă decât profetul, având o urmă veche de arsură pe faţă şi pe gât. Ridică-te! Încet. Sus mâinile!
Kirsten se ridică din ascunzătoare.
— Lasă cuţitul jos.
Ea lăsă cuţitul să-i cadă din mână, în tufă. Perfect conştientă de celelalte două cuţite de la brâu, atât de aproape, dar imposibil de atins. Dacă întindea mâna după unul acum, dacă era suficient de rapidă, va avea măcar timp să-l doboare pe profet înainte ca primul glonţ să-i sfâşie inima? Deloc probabil.
— Apropie-te. Dacă întinzi mâna după cuţitele alea, mori.
Bărbatul cu arbaleta vorbea calm. Nimic din această situaţie nu era ceva nou pentru el. Băiatul părea îndurerat.
Îşi dădu seama şocată că probabil acesta chiar era sfârşitul după
o viaţă trăită pe muchie de cuţit, după tot acest timp. Păşi înainte prin lumea radiantă – lumină şi umbră, şi verde. Gândindu-se să
facă o faptă eroică, să arunce un cuţit în timp ce se prăbuşea.
Gândind: „Te rog, fă să nu-i găsească pe August şi pe Sayid.”
Gândindu-se la Dieter, deşi gândurile legate de Dieter erau însoţite de o durere fizică aproape, ca şi cum scormonea o rană deschisă.
Păşi pe suprafaţa dură a drumului şi se opri în faţa profetului, cu mâinile ridicate.
— Titania! exclamă profetul.
Îşi ridică puşca spre locul dintre ochii ei. În privirea lui, ea nu zări decât curiozitate. Era interesat să vadă ce va urma. Toate cele trei arme erau îndreptate spre Kirsten. Omul cu arbaleta ţintea spre pădure, dar nimic din atitudinea lui nu sugera că îl văzuse pe August sau pe Sayid. Profetul dădu din cap spre băiat, care se 267
apropie şi îi scoase cu mare delicateţe cuţitele de la brâu. Îl recunoscu. Stătuse de santinelă atunci când ei plecaseră din St.
Deborah by the Water, veghind şi frigându-şi cina înfiptă într-un băţ. El îi evită privirea. Câinele se părea că îşi pierduse interesul de a adulmeca mirosurile din pădure şi se întinsese pe asfalt, urmărindu-i cu privirea şi ţinându-şi botul culcat pe labe.
— În genunchi, rosti profetul.
Ea îngenunche. Ţeava puştii lui o urmă. El se apropie.
Ea înghiţi un nod.
— Ai un nume? întrebă ea.
Un vag instinct de a întârzia lucrurile.
— Uneori, numele reprezintă o piedică. Unde îţi sunt tovarăşii?
— Simfonia? Nu ştiu.
Durerea acestui fapt chiar şi acum, când era prea târziu ca să
mai conteze. Se gândi la Simfonie, la caravana de căruţe trase de cai înaintând sub cerul verii, la zgomotul copitelor cailor. Călătorind pe undeva sau poate că deja ajunseseră cu toţii la aeroport, în siguranţă, teferi. Îi iubea cu atâta disperare.
— Dar ceilalţi tovarăşi? Cei care te-au ajutat să-mi ucizi oamenii, azi-dimineaţă?
— N-am avut încotro.
— Înţeleg, spuse el. Unde sunt?
