— Presupun că aveţi un plan, domnilor.
Aceasta era vocea lui Sayid răsunând de undeva din apropiere.
Sayid! Îşi dori să-i vorbească, să-l întrebe unde se aflau şi ce se întâmpla, să-i spună că Simfonia îi căutase pe el şi pe Dieter după
ce dispăruseră, însă îi era prea greaţă ca să se mişte.
— Ţi-am zis, vrem doar să vă dăm pe voi doi la schimb pentru mireasă, zise bărbatul cu puşcă, atâta vreme cât nimeni nu încearcă
să facă o prostie. O s-o luăm pe ea, apoi ne vom vedea de drum.
— Înţeleg, rosti Sayid. Vă place meseria asta sau o faceţi doar pentru pensie?
— Ce e o pensie? întrebă cel cu maceta.
Era foarte tânăr. Părea să aibă vreo 15 ani.
— Toate astea, spuse profetul senin, toate activităţile noastre, Sayid, trebuie să înţelegi asta, toate suferinţele voastre fac parte dintr-un plan măreţ.
— Ai fi surprins cât de puţin mă alină chestia asta.
Clarinetul îşi aminti ceva ce ştiuse întotdeauna despre Sayid, şi anume că îi era greu să-şi ţină gura când era furios. Îşi întinse gâtul şi îl văzu pe Dieter zăcând pe spate, la câţiva metri distanţă. Pielea lui arăta ca marmura.
— În viaţă, unele lucruri par inexplicabile, zise arcaşul, dar trebuie să avem încredere în existenţa unui plan măreţ.
— Ne pare rău, spuse băiatul cu maceta pe un ton ca şi cum credea ce zicea. Ne pare rău pentru prietenul tău.
— Sunt sigur că vă pare rău de toţi, rosti Sayid, dar, dacă tot discutăm de strategie aici, nu aţi avut absolut niciun motiv să răpiţi clarinetul.
— Doi ostatici sunt mai convingători decât unul, spuse arcaşul.
— Sunteţi atât de luminaţi, voi toţi, zise Sayid. Asta admir cel mai mult la voi, cred.
Bărbatul cu puşcă dădu să se ridice, dar profetul îşi puse o mână
pe braţul lui, iar acesta se lăsă la loc pe pământ, clătinând din cap.
— Ostaticul e un test, rosti profetul. Oare nu putem suporta batjocura celor căzuţi? Nu face asta parte din misiunea noastră?
— Iartă-mă, murmură bărbatul cu puşcă.
— Cei căzuţi umblă printre noi. Noi trebuie să fim lumina. Noi suntem lumina.
— Noi suntem lumina, repetară ceilalţi patru la unison.
Clarinetul se mişcă îndurerat – mişcarea făcând-o să vadă o furtună de puncte negre – şi îşi lungi gâtul până îl văzu pe Sayid. Se afla la vreo trei sau patru metri distanţă de ea.
259
— Drumul e la 50 de paşi spre est, rosti el pe muteşte. Ia-o spre stânga când ajungi acolo.
Clarinetul dădu din cap în semn că a înţeles şi închise ochii pentru a face faţă unui val de greaţă.
— Prietena ta încă doarme? se auzi vocea arcaşului.
— Dacă o atingi, te ucid, spuse Sayid.
— Nu e nevoie, amice. Nimeni n-o va deranja. Sperăm doar să
evităm repetarea…
— Las-o să doarmă, zise profetul. Oricum, Simfonia s-a oprit peste noapte. O s-o ajungem din urmă dimineaţă.
Când clarinetul deschise ochii, bărbaţii păreau să doarmă
ghemuiţi pe pământ. Trecuse ceva vreme. Oare dormise? Nu-i mai era atât de rău ca înainte. Cineva acoperise cu un material chipul lui Dieter. Sayid şedea acolo unde îl văzuse ultima oară, vorbind cu băiatul cu maceta, care stătea cu spatele la ea.
— În Sud? spunea băiatul. Nu ştiu, nu-mi place să mă gândesc la asta. Am făcut ce a trebuit să facem.
Nu auzi replica lui Sayid.
— Te macină, zise băiatul, dacă te gândeşti la asta. Când îmi amintesc ce am făcut noi, mă simt pustiit. Nu ştiu cum altfel să mă
exprim.
— Dar credeţi ce spune el? Cu toţii?
— Ei bine, Clancy crede cu adevărat, îl auzi ea pe băiat zicând foarte încet. Făcu un semn spre bărbaţii care dormeau. Şi Steve, probabil că mai mult decât majoritatea. Dar Tom? Bărbatul mai tânăr care are puşcă. Sincer să fiu, cred că, poate, e cu noi pentru că liderul nostru s-a însurat cu sora lui.
