— Foarte isteţ din partea lui, rosti Sayid. Dar tot nu înţeleg de ce profetul e cu voi.
— Din când în când, vine cu noi în patrulare. Ocazional, liderul trebuie să-şi conducă oamenii în sălbăticie.
Oare ea îşi imagină tristeţea din vocea lui? Clarinetul zăcu nemişcat o vreme, până localiză Steaua Nordului. Descoperi că, stând pe o parte şi arcuindu-şi spatele, era posibil să-şi aducă
picioarele suficient de aproape de mâini ca să-şi dezlege funia de la glezne. Sayid şi băiatul încă şuşoteau.
— În regulă, îl auzi ea pe Sayid, dar voi sunteţi şase, iar noi suntem treizeci. Toţi oamenii din Simfonie sunt înarmaţi.
— Ştii cât de silenţioşi suntem. Băiatul suspină. Nu spun că e bine, zise el. Ştiu că nu este bine.
— Dacă ştii că nu e bine…
260
— Ce alegere am? Ştii cum aceste… aceste vremuri pe care le trăim silesc o persoană să facă anumite lucruri.
— Asta pare o afirmaţie ciudată, rosti Sayid, din partea cuiva prea tânăr pentru a-şi aminti alte timpuri, când era altfel.
— Am citit cărţi. Reviste. Chiar am găsit un ziar odată. Ştiu că
totul era altfel.
— Dar, ca să revenim la subiect, voi sunteţi doar şase, iar…
— Nu ne-aţi auzit venind în spatele vostru pe drum, nu? Aşa suntem antrenaţi. Ne mişcăm în linişte şi atacăm din spate. Aşa am dezarmat zece oraşe şi le-am luat armele pentru liderul nostru, înainte de a ajunge în St. Deborah by the Water. Aşa le-am răpit pe două dintre soţiile liderului. Şi uite, prietena ta de exemplu –
clarinetul închise ochii –, am venit din spatele ei, în pădure, iar ea nu a auzit nimic.
— Eu nu…
— Putem să vă luăm unul câte unul, spuse băiatul. Din tonul lui, părea că-şi cere scuze. Mă antrenez de la cinci ani. Voi aveţi arme, dar nu aveţi deprinderile noastre. Dacă Simfonia nu ne dă
fata în schimbul vostru, putem să vă ucidem unul câte unul, de la adăpostul pădurii, până când ne-o daţi înapoi.
Clarinetul începu din nou să se mişte, luptându-se cu frenezie să-şi dezlege nodul de la glezne. Îşi dădu seama că Sayid o putea vedea, dar că îşi menţine privirea aţintită asupra chipului băiatului.
Trecu mult timp în care ea nu ascultă conversaţia, concentrându-se doar asupra funiei. După ce îşi dezlegă gleznele, făcu un efort să se ridice în genunchi.
— Dar nu sunt sigur că pricep exact, spunea Sayid. Acea parte din filosofia voastră despre faptul că sunteţi lumina. Cum aduceţi lumina dacă voi sunteţi lumina? Mă întreb dacă ai putea să-mi explici…
Clarinetul era unul dintre cei mai buni vânători ai Simfoniei.
După colaps, timp de trei ani supravieţuise singură în pădure, aşa că acum, deşi îi era rău din pricina otrăvii, deşi avea încheieturile legate la spate, reuşi să se întoarcă şi să dispară fără zgomot printre copaci, departe de poiană, să nu scoată aproape niciun sunet când ajunse pe drum. Alergând în timp ce noaptea lăsa loc zorilor cenuşii, iar soarele răsărea, mergând şi împleticindu-se ore chinuitoare, halucinând, visând apă, căzând în braţele cercetaşilor din ariergardă ai Simfoniei în timpul dimineţii, în vreme ce cerul se întuneca deasupra ei, transmiţându-şi mesajul – „Trebuie să
schimbaţi ruta” – pe când ei o duceau înapoi la Simfonie, acolo unde 261
ultimul copac care bloca drumul tocmai fusese îndepărtat. Primele picături de ploaie cădeau când dirijoarea auzi mesajul şi ordonă
imediat schimbarea rutei, cercetaşi fiind trimişi să-i găsească pe Kirsten şi pe August – care pescuiau undeva în faţă –, dar nereuşind să-i găsească din cauza furtunii, Simfonia cotind spre interiorul Continentului, pe un nou traseu, o combinaţie ocolită de drumuri lăturalnice care, în cele din urmă, avea să-i ducă la aeroportul din Severn City, clarinetul tot pierzându-şi şi recăpătându-şi cunoştinţa în partea din spate a primei căruţe, în vreme ce Alexandra îi tot ducea câte o sticlă cu apă la buze.
262
50
Cuţitele tatuate pe încheietura lui Kirsten:
Primul reprezenta un bărbat care o atacase în timpul primului ei an alături de Simfonie, când avea 15 ani, repezindu-se letal dintr-o pădurice, fără să scoată o vorbă, dar ea pricepuse ce intenţii avea.
În vreme ce se apropia de ea, sunetele dispărură din lume, iar timpul păru să încetinească. Conştientiză că el se mişca repede, dar că ea avea mai mult decât suficient timp să scoată cuţitul de la brâu şi să-l trimită învârtindu-se prin aer – atât de încet, oţelul scânteind în soare – până când se contopi cu bărbatul, iar el se apucă de gât.
Ţipă – ea nu-l auzi, dar îi văzu gura deschizându-i-se şi ştiu că
probabil ceilalţi l-au auzit pentru că toţi membrii Simfoniei fură
brusc în jurul ei, acela fiind momentul când volumul crescu încet, iar timpul îşi reluă ritmul normal.
— Este o reacţie psihologică la pericol, îi spuse Dieter când Kirsten îi povesti despre acele secunde fără sunete şi despre felul în care timpul se întindea şi se lăţea.
Păru o explicaţie suficient de rezonabilă, dar nimic din amintirile ei nu lămurea calmul ei de după aceea, când îşi scosese cuţitul din gâtul omului şi îl curăţase, acesta fiind motivul pentru care încetă
să se străduiască să-şi amintească primul an petrecut pe drumuri, treisprezece luni din care nu-şi amintea nimic, de când plecase din Toronto împreună cu fratele ei şi până ajunsese în oraşul din Ohio unde stătuseră până la moartea lui, iar ea plecase cu Simfonia. Îşi dădu seama că, indiferent ce se întâmplase în acel an, ea nu dorea să ştie.
Al doilea cuţit era pentru un bărbat pe care îl doborâse doi ani mai târziu, lângă Mackinaw City. Simfonia fusese avertizată că erau briganzi în zonă, dar fu un şoc când aceştia se materializară din ceaţă, pe drumul din faţa lor. Patru bărbaţi: doi cu arme de foc, doi cu macete. Cu o voce monotonă, unul din bărbaţii cu arme ceru mâncare, patru cai şi o femeie.
— Daţi-ne ce vrem, spuse el, şi nimeni nu trebuie să moară.
Însă Kirsten mai degrabă simţi decât o auzi pe chitara a şasea potrivind o săgeată în arc, în spatele ei.
