1
Regele stătea într-un con de lumină albastră, dezlănţuit. Era actul al IV-lea al piesei Regele Lear, într-o seară de iarnă la teatrul Elgin din Toronto. Mai devreme în acea seară, trei fetiţe jucaseră
jocul de-a bătutul din palme pe scenă, pe când publicul intra în sală, versiuni copilăreşti ale fiicelor lui Lear, iar acum se întorseseră ca halucinaţii în scena nebuniei. Regele se împletici şi întinse mâinile spre ele, în timp ce acestea alergau de colo colo în umbre. Numele lui era Arthur Leander. Avea 51 de ani şi flori în păr.
— Mă cunoşti? întrebă actorul care îl juca pe Gloucester.
— Îmi amintesc ochii tăi destul de bine, spuse Arthur distras de versiunea copilărească a Cordeliei, şi acesta fu momentul când se întâmplă.
Pe chipul lui apăru o schimbare, se împletici, întinse mâna spre o coloană, dar aprecie greşit distanţa şi o lovi zdravăn cu laterala palmei.
— De la brâu în jos, sunt centauri, rosti el, iar aceasta nu numai că era o replică greşită, dar o spuse cu glas şuierat, abia audibil.
Îşi cuibări mâna la piept ca pe o pasăre rănită. Actorul care îl întruchipa pe Edgar îl privea cu atenţie. La momentul acela, încă
era posibil ca Arthur să fi jucat, dar, în primul rând din secţiunea unde se afla orchestra, un bărbat se ridică de la locul lui. Avea pregătire de paramedic. Prietena bărbatului îl trase de mânecă şi şuieră:
— Jeevan! Ce faci?
La început, nici Jeevan nu fu sigur, oamenii din rândurile aflate în spatele lui şoptindu-i să se aşeze. Un plasator se îndrepta spre el.
Zăpada începu să cadă pe scenă.
— „Şi pasărea, şi musca-şi fac de cap”1, şopti Arthur, iar Jeevan, care cunoştea piesa foarte bine, îşi dădu seama că actorul sărise douăsprezece replici. „Şi pasărea…”
— Domnule, spuse plasatorul, vă rog să…
Dar Arthur Leander nu mai avea timp. Se clătină, ochii îşi pierdură concentrarea, iar pentru Jeevan fu evident că nu mai era regele Lear. Jeevan îl dădu la o parte pe plasator şi se repezi spre treptele care duceau către scenă, dar un al doilea plasator venea alergând pe culoar, ceea ce îl sili pe Jeevan să sară pe scenă fără
1 Regele Lear, actul al IV-lea, scena 6 (n.tr.).
7
ajutorul scării. Aceasta era mai înaltă decât estimase, aşa că trebui să-l împingă pe primul plasator, care îl apucase de mânecă. Zăpada era din plastic, remarcă Jeevan în treacăt, mici bucăţele din plastic translucid, care i se agăţau de haină şi îi zgâriau pielea. Atenţia lui Edgar şi a lui Gloucester fu distrasă de agitaţia din sală, aşa că
niciunul dintre ei nu se uită la Arthur, care se sprijini de o coloană
din furnir, privind în gol. Se auziră ţipete din spatele scenei, două
umbre apropiindu-se rapid, însă Jeevan ajunsese deja la Arthur şi îl prinsese pe actor exact când îşi pierdea cunoştinţa, punându-l cu blândeţe pe podea. Zăpada cădea în jurul lor, strălucind în lumina alb-albastră. Arthur nu respira. Cele două umbre – paznicii – se opriseră la câţiva paşi distanţă, probabil dându-şi seama deja că
Jeevan nu era un fan cu tulburări psihice. Din public se auzea larmă
de voci, bliţurile camerelor foto din telefoanele celulare, exclamaţii neclare în întuneric.
— Isuse Cristoase! rosti Edgar. O, Isuse!
Renunţase la accentul englezesc pe care îl folosise mai devreme, iar acum vocea îi suna ca şi cum era din Alabama, de unde şi provenea de fapt. Gloucester dăduse la o parte bandajul din tifon care îi acoperise jumătate din faţă – la acel moment al piesei, personajului său îi fuseseră scoşi ochii –, iar acum părea încremenit, gura deschizându-i-se şi închizându-i-se ca a unui peşte.
Inima lui Arthur nu mai bătea. Jeevan începu să-l resusciteze.
Cineva strigă un ordin, iar cortina coborî, un foşnet de material care scoase publicul din ecuaţie şi reduse lumina de pe scenă la jumătate. Zăpada din plastic încă mai cădea. Paznicii se retrăseseră.
Luminile se schimbară, albastrul şi albul furtunii de zăpadă fiind înlocuite de o strălucire fosforescentă, care, prin comparaţie, părea galbenă. Jeevan lucra în tăcere la lumina de culoarea margarinei, privind uneori chipul lui Arthur. „Te rog, gândi el, te rog!” Ochii lui Arthur erau închişi. Cortina se mişcă, cineva din partea cealaltă
bâjbâind după o deschizătură în ea, apoi un bărbat în costum gri îngenunche de partea cealaltă a pieptului lui Arthur.
— Sunt cardiolog, spuse el. Walter Jacobi.
Ochii lui erau măriţi de ochelari, iar părul i se rărise pe creştetul capului.
— Jeevan Chaudhary, rosti Jeevan.
Nu era sigur cât timp stătuse acolo. Oamenii se mişcau în jurul lui, dar toată lumea părea să fie departe şi neclară cu excepţia lui Arthur şi, acum, a acestui bărbat care li se alăturase. Jeevan se gândi că era ca şi cum el, Walter şi Arthur se aflau împreună în 8
calmul din ochiul unei furtuni. Walter atinse cu blândeţe fruntea actorului, ca un părinte care alină un copil febril.
— Au chemat o ambulanţă, spuse Walter.
Cortina căzută dădea o intimitate neaşteptată scenei. Jeevan se gândea la momentul când, cu ani în urmă, îl intervievase pe Arthur în Los Angeles, în timpul scurtei sale cariere de jurnalist de divertisment. Se gândea la prietena lui, Laura, întrebându-se dacă
îl aştepta pe scaunul ei din primul rând sau dacă se dusese în foaier.
Gândea: „Te rog, respiră din nou, te rog!” Se gândea la modalitatea prin care cortina se închisese devenind al patrulea perete, transformând scena într-o încăpere, deşi o încăpere cu un spaţiu cavernos în loc de tavan, braţe de pasarele şi lumini printre care cineva se putea strecura nevăzut. „E un gând ridicol, îşi spuse Jeevan. Nu fi prost.” Dar simţi un fior la ceafă, un sentiment că era privit de sus.
— Vrei să trec eu în locul tău? întrebă Walter.
Jeevan înţelese că medicul cardiolog se simţea inutil, aşa că dădu din cap şi îşi ridică mâinile de pe pieptul lui Arthur, iar Walter începu să-l apese ritmic.
