La început, nici Jeevan nu fu sigur, oamenii din rândurile aflate în spatele lui şoptindu-i să se aşeze. Un plasator se îndrepta spre el.

Zăpada începu să cadă pe scenă.

— „Şi pasărea, şi musca-şi fac de cap”1, şopti Arthur, iar Jeevan, care cunoştea piesa foarte bine, îşi dădu seama că actorul sărise douăsprezece replici. „Şi pasărea…”

— Domnule, spuse plasatorul, vă rog să…

Dar Arthur Leander nu mai avea timp. Se clătină, ochii îşi pierdură concentrarea, iar pentru Jeevan fu evident că nu mai era regele Lear. Jeevan îl dădu la o parte pe plasator şi se repezi spre treptele care duceau către scenă, dar un al doilea plasator venea alergând pe culoar, ceea ce îl sili pe Jeevan să sară pe scenă fără

1 Regele Lear, actul al IV-lea, scena 6 (n.tr.).

7

ajutorul scării. Aceasta era mai înaltă decât estimase, aşa că trebui să-l împingă pe primul plasator, care îl apucase de mânecă. Zăpada era din plastic, remarcă Jeevan în treacăt, mici bucăţele din plastic translucid, care i se agăţau de haină şi îi zgâriau pielea. Atenţia lui Edgar şi a lui Gloucester fu distrasă de agitaţia din sală, aşa că

niciunul dintre ei nu se uită la Arthur, care se sprijini de o coloană

din furnir, privind în gol. Se auziră ţipete din spatele scenei, două

umbre apropiindu-se rapid, însă Jeevan ajunsese deja la Arthur şi îl prinsese pe actor exact când îşi pierdea cunoştinţa, punându-l cu blândeţe pe podea. Zăpada cădea în jurul lor, strălucind în lumina alb-albastră. Arthur nu respira. Cele două umbre – paznicii – se opriseră la câţiva paşi distanţă, probabil dându-şi seama deja că

Jeevan nu era un fan cu tulburări psihice. Din public se auzea larmă

de voci, bliţurile camerelor foto din telefoanele celulare, exclamaţii neclare în întuneric.

— Isuse Cristoase! rosti Edgar. O, Isuse!

Renunţase la accentul englezesc pe care îl folosise mai devreme, iar acum vocea îi suna ca şi cum era din Alabama, de unde şi provenea de fapt. Gloucester dăduse la o parte bandajul din tifon care îi acoperise jumătate din faţă – la acel moment al piesei, personajului său îi fuseseră scoşi ochii –, iar acum părea încremenit, gura deschizându-i-se şi închizându-i-se ca a unui peşte.

Inima lui Arthur nu mai bătea. Jeevan începu să-l resusciteze.

Cineva strigă un ordin, iar cortina coborî, un foşnet de material care scoase publicul din ecuaţie şi reduse lumina de pe scenă la jumătate. Zăpada din plastic încă mai cădea. Paznicii se retrăseseră.

Luminile se schimbară, albastrul şi albul furtunii de zăpadă fiind înlocuite de o strălucire fosforescentă, care, prin comparaţie, părea galbenă. Jeevan lucra în tăcere la lumina de culoarea margarinei, privind uneori chipul lui Arthur. „Te rog, gândi el, te rog!” Ochii lui Arthur erau închişi. Cortina se mişcă, cineva din partea cealaltă

bâjbâind după o deschizătură în ea, apoi un bărbat în costum gri îngenunche de partea cealaltă a pieptului lui Arthur.

— Sunt cardiolog, spuse el. Walter Jacobi.

Ochii lui erau măriţi de ochelari, iar părul i se rărise pe creştetul capului.

— Jeevan Chaudhary, rosti Jeevan.

Nu era sigur cât timp stătuse acolo. Oamenii se mişcau în jurul lui, dar toată lumea părea să fie departe şi neclară cu excepţia lui Arthur şi, acum, a acestui bărbat care li se alăturase. Jeevan se gândi că era ca şi cum el, Walter şi Arthur se aflau împreună în 8

calmul din ochiul unei furtuni. Walter atinse cu blândeţe fruntea actorului, ca un părinte care alină un copil febril.

— Au chemat o ambulanţă, spuse Walter.

Cortina căzută dădea o intimitate neaşteptată scenei. Jeevan se gândea la momentul când, cu ani în urmă, îl intervievase pe Arthur în Los Angeles, în timpul scurtei sale cariere de jurnalist de divertisment. Se gândea la prietena lui, Laura, întrebându-se dacă

îl aştepta pe scaunul ei din primul rând sau dacă se dusese în foaier.

Gândea: „Te rog, respiră din nou, te rog!” Se gândea la modalitatea prin care cortina se închisese devenind al patrulea perete, transformând scena într-o încăpere, deşi o încăpere cu un spaţiu cavernos în loc de tavan, braţe de pasarele şi lumini printre care cineva se putea strecura nevăzut. „E un gând ridicol, îşi spuse Jeevan. Nu fi prost.” Dar simţi un fior la ceafă, un sentiment că era privit de sus.

— Vrei să trec eu în locul tău? întrebă Walter.

Jeevan înţelese că medicul cardiolog se simţea inutil, aşa că dădu din cap şi îşi ridică mâinile de pe pieptul lui Arthur, iar Walter începu să-l apese ritmic.

„Nu e chiar o cameră”, gândi Jeevan acum, privind de jur împrejurul scenei. Era prea tranzitorie, cu toate acele uşi şi spaţii întunecate între culise, cu tavanul care lipsea. Era mai mult ca un terminal, o staţie de tren sau un aeroport, toată lumea trecând repede pe-acolo. Ambulanţa sosise, iar doi medici se apropiau prin zăpada care, în mod absurd, încă mai cădea – un bărbat şi o femeie în uniforme negre dându-l pe Jeevan la o parte, femeia fiind atât de tânără, încât ar fi putut fi considerată adolescentă. Jeevan se ridică

şi se dădu îndărăt. Coloana lângă care Arthur se prăbuşise era netedă şi fină sub vârfurile degetelor sale, lemnul fiind pictat să

arate ca piatra.

Pretutindeni se aflau maşinişti, actori, funcţionari fără nume care aveau clipboarduri în mâini.

— Pentru numele lui Dumnezeu, îl auzi Jeevan pe unul dintre ei spunând, nu poate nimeni să oprească afurisita asta de zăpadă?

Regan şi Cordelia se ţineau de mâini şi plângeau lângă cortină, Edgar şedea cu picioarele încrucişate pe podea, în apropiere, acoperindu-şi gura cu o mână. Goneril vorbea încet la celular.

Genele false aruncau umbre pe ochii ei.

Nimeni nu se uita la Jeevan, iar lui îi trecu prin minte că rolul său în acest spectacol se terminase. Medicii nu păreau a avea succes. Voia s-o găsească pe Laura. Probabil că îl aştepta supărată

9

în foaier. Era posibil ca ea – era un gând vag, şi totuşi un gând – să

considere gestul său ca fiind admirabil.

În cele din urmă, cineva reuşi să oprească zăpada, iar ultimii fulgi translucizi pluteau spre duşumea. Jeevan tocmai căuta cea mai uşoară cale de a părăsi scena când auzi un scâncet şi văzu o copilă pe care n-o observase mai devreme, o mică actriţă

îngenuncheată pe scenă lângă următoarea coloană din placaj de la stânga sa. Jeevan mai văzuse piesa de patru ori, dar niciodată cu copii, aşa încât se gândise că era o punere în scenă inovatoare. Fata avea şapte sau opt ani. Îşi tot ştergea ochii cu o mişcare ce lăsa dâre de machiaj şi pe faţa, şi pe dosul mâinii ei.

— La o parte, spuse unul dintre medici, iar celălalt se dădu îndărăt în vreme ce primul trimise curent electric în trup.

— Bună, îi zise Jeevan fetei.

Îngenunche în faţa ei. De ce nu venise nimeni s-o ducă departe de toate astea? Ea îi urmărea pe medici. El nu avea experienţă cu copiii, deşi îşi dorise mereu să aibă unu sau doi, aşa că nu ştia exact cum să le vorbească.

— La o parte, rosti medicul din nou.

— Nu vrei să te uiţi la asta, rosti Jeevan.

— O să moară, nu-i aşa?

Respira cu mici suspine.