— Dar l-am văzut de curând, se auzi ea spunând. Am fost în Toronto cu două săptămâni în urmă.

— E greu de acceptat. Îşi drese glasul din nou. Este un şoc, e…

Îl cunosc de când aveam optsprezece ani. Şi mie mi se pare imposibil.

— Te rog, rosti ea, ce-mi mai poţi spune?

— De fapt, el, ei bine, sper că nu vei considera lipsit de respect dacă sugerez că e posibil că el ar fi considerat asta potrivit, dar a murit pe scenă. Mi s-a spus că a făcut un infarct masiv, în timpul actului al IV-lea din Regele Lear.

— S-a prăbuşit pur şi simplu…?

— Mi s-a spus că erau doi doctori în public, care au urcat pe scenă când şi-au dat seama ce se petrece şi care au încercat să-l salveze, dar nimeni nu mai putea face nimic. A fost declarat mort la sosirea la spital.

Deci aşa se termină, gândi ea după încheierea convorbirii, şi se 31

simţi alinată de banalitatea faptului. Primeşti un telefon într-o ţară

străină şi, pur şi simplu, afli că bărbatul alături de care ai crezut cândva că vei îmbătrâni a plecat de pe acest pământ.

Conversaţia în spaniolă continua în întunericul din apropiere.

Vapoarele încă străluceau la orizont şi briza nu se simţea adiind.

Era dimineaţă în New York. Şi-l imagină pe Clark punând receptorul în furca telefonului din biroul său din Manhattan. Asta se întâmpla în ultima lună a epocii când încă era posibil să apeşi o serie de butoane ale unui telefon şi să vorbeşti cu cineva aflat în celălalt capăt al pământului.

32

6

O listă incompletă:

Nu se mai plonja în piscine cu apă clorurată şi luminată cu verde de jos. Nu se mai jucau meciuri la lumina reflectoarelor. Nu mai existau verande luminate şi fluturi nocturni în jurul lor, în nopţile de vară. Nu mai existau metrouri care să gonească pe sub oraşe, mânate de puterea uimitoare a curentului care străbătea şinele. Nu mai existau oraşe. Nu mai existau filme, decât rar, decât cu vreun generator care se oprea întrerupând dialogurile la jumătate, şi asta doar pentru scurt timp, la început, până când s-a terminat benzina pentru generatoare, deoarece combustibilul pentru automobile se degradează după doi sau trei ani. Cel din aviaţie ţine mai mult, dar era dificil de găsit.

Nu mai existau ecrane care să strălucească în semiîntuneric atunci când oamenii îşi ridicau telefoanele pe deasupra mulţimii pentru a fotografia scenele de concert. Nu mai existau scene de concert luminate în culorile bomboanelor de becuri cu halogen, nu mai exista muzică electronică, punk sau chitare electrice.

Nu mai existau medicamente. Nu mai exista siguranţa că

supravieţuieşti dacă te zgâriai la o mână sau dacă te tăiai la un deget în timp ce pregăteai legumele pentru cină sau dacă te muşca un câine.

Nu mai existau zboruri. Nu mai puteai zări oraşele din cer, de la geamul unui avion, puncte de lumină licăritoare; nu mai puteai privi în jos de la 10 000 de metri, imaginându-ţi vieţile luminate de acele lumini, în acel moment. Nu mai existau avioane, nu ţi se mai cerea să-ţi ridici măsuţa şi s-o blochezi – nu, nu-i adevărat, încă mai existau avioane pe ici, pe colo. Zăceau pe piste şi în hangare.

Adunau zăpadă pe aripile lor. În lunile reci, erau ideale pentru depozitarea hranei. Vara, cele care se aflau aproape de livezi erau umplute cu tăvi cu fructe care se deshidratau la căldură.

Adolescenţii se furişau în ele pentru a face sex. Rugina înflorea şi le brăzda.

Nu mai existau ţări, nimeni nu mai păzea graniţele.

Nu mai existau unităţi de pompieri şi nici poliţie. Drumurile nu mai erau întreţinute, iar gunoiul nu mai era ridicat. Nicio navă

cosmică nu se mai ridica de la Cape Canaveral, de la Baikonur Cosmodrome, de la Vandenburg, Plesetsk, Tanegashima, croindu-şi drum aprins prin atmosferă pentru a ajunge în spaţiu.

33

Nu mai exista internet. Nici socializare online, nu mai parcurgeai litanii de visuri şi speranţe demente, şi fotografii ale felurilor de mâncare, şi ţipete de ajutor, şi expresii ale mulţumirii, şi actualizări ale statutului relaţiilor cu inimioare întregi sau frânte, planuri de întâlniri, rugăminţi, reproşuri, dorinţe, imagini ale copiilor îmbrăcaţi ca urşi sau ca ardei cu ocazia Halloweenului. Nu mai citeai şi nu mai comentai vieţile altora fiindcă, făcând asta, te simţeai mai puţin singur în cameră. Nu mai existau avataruri.

34

2

Visul unei nopţi de vară

35

7

La 20 de ani după sfârşitul călătoriilor pe cale aeriană, caravana Simfoniei Itinerante se deplasa încet sub un cer atât de fierbinte, încât strălucea de o lumină albă. Era sfârşitul lunii iulie, iar termometrul vechi de 25 de ani fixat în spatele căruţei aflate în fruntea caravanei indica 106 grade Fahrenheit, 41 de grade Celsius.

Erau aproape de lacul Michigan, dar nu-l puteau vedea de unde se aflau. Copacii erau deşi de-o parte şi de cealaltă a drumului, răzbătând prin fisurile asfaltului, puieţi îndoindu-se sub căruţe, iar frunze moi atingând, deopotrivă, picioarele cailor şi ale oamenilor.

Valul de căldură persistase de-a lungul unei săptămâni chinuitoare.

Cei mai mulţi dintre ei mergeau pe jos, pentru a cruţa caii, care trebuiau să facă popasuri la umbră mai des decât ar fi vrut cu toţii.

Simfonia nu cunoştea bine acel teritoriu, aşa că îşi dorea ca drumul să se sfârşească mai repede, dar viteza nu era posibilă pe acea căldură. Mergeau încet, cu armele în mâini, actorii repetându-şi replicile, muzicienii încercând să-i ignore pe actori, iar cercetaşii supraveghind drumul, în căutarea unor eventuale primejdii.

— Nu-i un test rău, spuse regizorul mai devreme în acea zi. Gil avea 72 de ani şi călătoarea în spatele celei de-a doua căruţe, fiindcă

picioarele nu prea îi mai erau ca odinioară. Dacă vă puteţi aminti replicile în acest ţinut dubios, o să vă descurcaţi de minune pe scenă.

— Intră Lear, rosti Kirsten.

Cu 20 de ani în urmă, într-o viaţă pe care abia şi-o mai amintea, avusese un mic rol fără replici într-o producţie cu viaţă scurtă a Regelui Lear, din Toronto. Acum, mergea pe jos, încălţată în sandale cu tălpi făcute dintr-un cauciuc de maşină, şi avea trei cuţite la cingătoare. În mână, ţinea un exemplar al piesei, indicaţiile de scenă

fiind marcate cu galben.

— Nebun, spuse ea, îmbrăcat fantastic, în flori sălbatice.

— Dar cine vine-ncoace? întrebă bărbatul care învăţa rolul lui Edgar. Numele lui era August şi abia recent se apucase să joace teatru. Era vioara a doua şi, în secret, poet, ceea ce însemna că

nimeni din Simfonie nu ştia că scrie poezii, cu excepţia lui Kirsten şi a chitarei a şaptea. Niciodată, o minte-ntreagă nu şi-ar înveşmânta… nu şi-ar înveşmânta… cum e?

— Stăpânu-n chipul ăsta, rosti Kirsten.

— Mersi. Niciodată, o minte-ntreagă nu şi-ar înveşmânta 36

stăpânu-n chipul ăsta.

Căruţele fuseseră cândva camionete, dar acum erau trase de perechi de cai, fiind prevăzute cu roţi din oţel sau din lemn. Toate piesele devenite inutile după dispariţia combustibilului fuseseră