— Trebuie? Poftim? Unde eşti, Jeevan?
Îşi semnă numele pe bon, luptându-se cu căruciorul spre ieşire, unde calmul din magazin se sfârşi şi începu nebunia viscolului. Îi era greu să manevreze căruciorul cu o mână. Deja erau cinci cărucioare lăsate aiurea printre bănci şi ghivece, acoperite acum cu zăpadă.
— Dă drumul la ştiri, Laura.
— Ştii că nu-mi place să mă uit la ştiri înainte de culcare. Ai un atac de panică?
— Poftim? Nu. Mă duc la fratele meu, să mă asigur că e în regulă.
— De ce n-ar fi?
— Nu mă asculţi. Nu mă asculţi niciodată. Jeevan ştia că era un lucru neînsemnat de spus în condiţiile în care probabil că exista o pandemie de gripă, dar nu se putu abţine. Lăsă căruciorul lângă
celelalte şi se repezi înapoi în magazin. Nu-mi vine să cred că m-ai lăsat la teatru, zise el. M-ai părăsit la teatru, în timp ce încercam să-l resuscitez pe actorul acela mort.
— Jeevan, spune-mi unde eşti.
— Sunt într-un magazin alimentar. Era 11.55. Acest ultim cărucior era plin cu lucruri de calitate: legume, fructe, săculeţe cu portocale şi lămâi, ceai, cafea, sărăţele, sare, prăjituri ambalate. Uite ce e, Laura, nu vreau să mă cert. Gripa asta este serioasă şi e rapidă.
— Ce e rapidă?
— Gripa, Laura. Se răspândeşte foarte repede. Hua mi-a spus.
Se răspândeşte atât de repede! Cred că ar trebui să pleci din oraş.
În ultimul moment, adăugă un buchet de narcise.
— Poftim? Jeevan…
— Eşti suficient de sănătos pentru a te urca într-un avion, rosti el, apoi o zi mai târziu mori. Mă duc să stau cu fratele meu. Cred că
ar trebui să împachetezi şi să te duci la mama ta înainte să afle toată
lumea, iar drumurile să fie blocate.
— Jeevan, sunt îngrijorată. Asta îmi sună a paranoia. Îmi pare rău că te-am lăsat la teatru, doar că am avut cu adevărat o durere de cap şi…
— Te rog, dă drumul la ştiri, spuse el. Sau du-te şi citeşte pe internet ori ceva.
— Jeevan, te rog zi-mi unde eşti, iar eu o să…
— Fă asta, Laura, te rog, spuse el pentru că ajunsese la casă
pentru ultima oară, iar timpul de vorbit cu Laura se scursese.
Încerca din răsputeri să nu se gândească la Hua.
26
— Tocmai vrem să închidem, rosti casiera.
— Cu asta, am încheiat, îi spuse el. Probabil credeţi că sunt nebun.
— Am văzut şi mai rău.
El îşi dădu seama că o speriase. Auzise o parte din conversaţiile lui telefonice, iar la televizor se transmiteau ştiri îngrijorătoare.
— Ei bine, încerc doar să mă pregătesc.
— Pentru ce?
— Nu ştii niciodată când se poate întâmpla un dezastru, zise Jeevan.
— Asta? Fata arătă spre televizor. O să fie cum a fost cu SARS, rosti ea. Au făcut mare caz, apoi s-a dezumflat foarte repede.
Nu părea pe deplin convinsă.
— Nu este cum a fost cu SARS. Ar trebui să plecaţi din oraş.
Nu dorise decât să fie sincer, poate s-o ajute într-un fel, dar îşi dădu imediat seama că făcuse o greşeală. Era speriată, însă, pe de altă parte, îl considera nebun. Îl privi placidă în timp ce scana ultimele câteva produse, apoi, o clipă mai târziu, fu din nou în zăpadă, un tânăr cu barbişon de la raionul de legume şi fructe încuind uşa în urma lui. Stând afară, cu şapte cărucioare enorme, care trebuiau transportate prin zăpadă până la apartamentul fratelui său, leoarcă de transpiraţie, dar şi îngheţând de frig, simţindu-se ca un prost, însă şi înspăimântat, şi puţin nebun, şi cu toate gândurile ducând la Hua.
Avu nevoie de aproape o oră pentru a împinge cărucioarele, unul câte unul, prin zăpadă, până la blocul fratelui său, apoi prin hol şi în liftul de marfă, pentru a cărui folosire neprogramată Jeevan trebuise să-l mituiască pe portarul de noapte, după care să le urce pe rând până la etajul 22.
— Sunt un supravieţuitor, explică Jeevan.
— Nu prea avem mulţi pe-aici, spuse portarul.
— Tocmai de aceea este un loc atât de bun pentru asta, zise Jeevan cam într-o doară.
