observa pe cei care încercau să se furişeze pe lângă ei, aşa că se năpustiră imediat asupra lui.

— Arăţi bine, spuse unul dintre ei. Ce palton frumos ai!

Jeevan era îmbrăcat cu un palton, care nu era suficient de călduros, dar care avea efectul dorit, de a-l face să nu semene cu foştii săi colegi, care aveau tendinţa de a purta geci groase şi blugi.

— Pe unde ai umblat, omule?

— Sunt barman, spuse Jeevan. Mă pregătesc să devin paramedic.

— Paramedic? Serios? Vrei să ai ca meserie culegerea beţivilor de pe trotuare?

— Vreau să fac ceva care contează, dacă despre asta vorbeşti.

— Mda, bine. Ai fost înăuntru, nu? Ce s-a întâmplat?

Câţiva dintre ei vorbeau la telefoane:

— Îţi zic, omul e mort, spunea unul dintre ei lângă Jeevan. Da, sigur, zăpada strică fotografiile, dar uită-te la cele pe care tocmai ţi le-am trimis, la faţa lui în aia în care îl urcă în ambulanţă…

— Nu ştiu ce s-a petrecut, rosti Jeevan. Pur şi simplu, au coborât cortina în mijlocul actului IV. Răspunse astfel parţial pentru că nu voia să stea de vorbă cu nimeni în clipa aceea, poate, eventual, cu Laura, parţial pentru că nu voia să stea de vorbă cu ei în mod special. L-aţi văzut luat de ambulanţă?

— L-au scos pe targă, pe la intrarea actorilor, spuse unul dintre fotografi. Fuma o ţigară, cu mişcări repezi, nervoase. Medici, ambulanţă, tot tacâmul.

— Cum arăta?

— Sincer? Ca un afurisit de cadavru.

— Există botox şi botox, rosti unul dintre ei.

— S-a dat vreo declaraţie? întrebă Jeevan.

— Un tip în costum a ieşit şi a vorbit cu noi. Epuizare şi, fireşte, deshidratare. Câţiva dintre ei izbucniră în râs. Mereu e vorba de oboseală şi deshidratare la oamenii ăştia, nu?

— Ai crede că le va spune cineva, zise omul cu botoxul. Că va avea cineva inima să-l tragă pe vreunul, sau chiar pe doi dintre actorii ăştia deoparte şi să-i spună: „Ascultă, amice, dă de veste: trebuie să vă îmbibaţi cu lichide şi să dormiţi din când în când, bine?”

— Mă tem că am văzut chiar mai puţine decât voi, rosti Jeevan şi se prefăcu că a primit un telefon important.

Porni pe Yonge Street, cu telefonul rece lipit de ureche, şi se opri la jumătate de stradă distanţă, la adăpostul oferit de pragul unei 13

uşi, pentru a apela din nou numărul Laurei. Telefonul era închis încă.

Dacă lua un taxi, ajungea acasă într-o jumătate de oră, dar îi plăcea să stea afară, la aer curat, departe de alţi oameni. Zăpada cădea mai repede acum. Se simţea extravagant, vinovat de plin de viaţă. Din pricina nedreptăţii că inima lui bătea ireproşabil, în vreme ce, undeva, Arthur zăcea rece şi ţeapăn. Merse spre nord pe Yonge Street, cu mâinile băgate adânc în buzunarele paltonului şi cu zăpada înţepându-i faţa.

Jeevan locuia în Cabbagetown, la nord-est de teatru. Era genul de plimbare pe care, până în 30 de ani, ar fi făcut-o fără să ezite, câţiva kilometri prin oraşul străbătut de tramvaie roşii, dar nu mai făcuse o astfel de plimbare de ceva vreme. Nu era sigur dacă s-o facă

acum, dar, când coti la dreapta pe Carlton Street, simţi un anumit impuls care îl făcu să treacă de prima staţie de tramvai.

Ajunse în Allan Gardens Park, care se afla mai mult sau mai puţin la jumătatea drumului, iar acela fu locul unde se pomeni copleşit de o bucurie neaşteptată. „Arthur a murit, îşi spuse el, nu l-ai putut salva, nu ai niciun motiv să fii bucuros.” Dar era, era în culmea fericirii pentru că toată viaţa lui se întrebase ce profesie ar trebui să aibă, iar acum era sigur, absolut sigur că voia să fie paramedic. În momentul în care ceilalţi oameni nu puteau decât să

privească, el voia să fie cel care păşea în faţă.

Simţi o dorinţă absurdă de a alerga în parc. Căpătase un aspect străin din pricina furtunii, fiind tot numai zăpadă şi umbre, siluetele negre ale copacilor şi strălucirea parcă subacvatică a sticlei domului serei. În copilărie, îi plăcuse să stea întins pe spate în curte şi să

privească zăpada căzând pe el. Cabbagetown se vedea la câteva străzi în faţă, luminile înceţoşate de zăpadă ale Parliament Street.

Telefonul îi vibră în buzunar. Se opri şi citi mesajul de la Laura: „M-a apucat durerea de cap, aşa că m-am dus acasă. Poţi să iei lapte?”

Iar în clipa aceea, acolo, impulsul dispăru. Nu putu merge mai departe. Intenţionase ca biletele la teatru să fie un gest romantic, un

„hai-să-facem-ceva-romantic-pentru-că-nu-facem-altceva-decât-să-ne-certăm”, iar ea îl abandonase acolo, îl lăsase pe scenă, resuscitându-l pe actorul mort, şi plecase acasă, iar acum dorea ca el să cumpere lapte. Fiindcă se oprise din mers, lui Jeevan i se făcu frig. Degetele de la picioare îi erau amorţite. Toată magia viscolului îl părăsise, iar fericirea pe care o simţise cu o clipă în urmă pălea.

Noaptea era întunecată şi plină de mişcare, zăpada cădea repede şi 14

în linişte, iar maşinile parcate pe stradă căpătau contururi tot mai ample. Se temea de ce avea să spună dacă se ducea acasă la Laura.

Se gândi să caute un bar în apropiere, dar nu avea chef să stea de vorbă cu nimeni, iar când se gândi la asta, îşi dădu seama că mai ales nu dorea să se îmbete. Voia doar să fie singur un moment, până

se decidea unde avea să se ducă. Intră în liniştea parcului.

15

2

Puţini oameni mai rămăseseră la Elgin and Winter Garden Theatre Centre. O femeie călca nişte costume la garderobă, iar un bărbat călca alte costume alături. O actriţă – cea care o jucase pe Cordelia – bea tequila în culise cu asistentul directorului de scenă.

Un maşinist tânăr spăla scena cu mopul, dând din cap în ritmul muzicii de la iPod. Într-un vestiar, femeia a cărei slujbă era să le supravegheze pe actriţele copii încerca s-o consoleze pe înlăcrimata fetiţă care fusese pe scenă atunci când murise Arthur.

Şase rătăciţi ajunseseră la barul din hol, unde un barman milos rămăsese la datorie. Şi directorul de scenă se afla acolo, la fel şi Edgar, şi Gloucester, un machior, Goneril şi un producător executiv care se aflase în public. În clipa în care Jeevan intra în ninsoarea din Allan Gardens Park, barmanul îi turna un whisky lui Goneril.

Conversaţia ajunsese la informarea rudelor lui Arthur.

— Dar cine făcea parte din familia lui?

Goneril era cocoţată pe un scaun de bar. Ochii îi erau roşii. Fără

machiaj, avea chipul ca marmura, cea mai albă şi mai impecabilă

piele pe care barmanul o văzuse vreodată. În afara scenei, părea mult mai mică şi, de asemenea, mult mai puţin diabolică.

— Pe cine avea?

— Avea un fiu, spuse machiorul. Tyler.

— Câţi ani are?

— Şapte sau opt? Machiorul ştia exact câţi ani avea fiul lui Arthur, dar nu voia să se afle că el citea revistele de bârfe. Am impresia că locuieşte cu mama lui, în Israel, poate la Ierusalim sau la Tel Aviv.

Ştia că era vorba de Ierusalim.