— Mă gândeam la tine, spuse Jeevan. Chiar este…?

— Ascultă, rosti Hua, trebuie să pleci din oraş.

— Poftim? În noaptea asta? Ce se petrece?

— Nu ştiu, Jeevan. Ăsta-i răspunsul scurt. Nu ştiu ce se petrece.

Este o gripă, măcar atât lucru este evident, dar n-am mai văzut niciodată aşa ceva. Este atât de rapidă. Pare să se răspândească atât de rapid…

— E mai rău?

— Secţia de Urgenţe e plină, spuse Hua, ceea ce-i o problemă

pentru că, în clipa asta, jumătate din personalul de-aici este prea bolnav pentru a lucra.

— Au luat boala de la pacienţi?

În holul blocului lui Frank, portarul de noapte frunzărea un ziar, un tablou abstract în cenuşiu şi roşu lumina pe peretele din spatele lui, portarul şi tabloul reflectându-se în dungi pe podeaua lustruită.

— Este cea mai rapidă perioadă de incubaţie pe care am văzut-o vreodată. Tocmai am văzut o pacientă care lucrează aici, la spital, ca infirmieră şi care era de serviciu azi-dimineaţă, când au început 22

să vină primii pacienţi. A început să se simtă rău câteva ore mai târziu, a plecat acasă mai devreme, iar prietenul ei a adus-o înapoi, după două ore, iar acum e pe ventilaţie. Dacă eşti expus la asta, te îmbolnăveşti în câteva ore.

— Crezi că o să se răspândească în afara spitalului…?

Lui Jeevan îi era destul de greu să gândească acum coerent.

— Nu, ştiu că s-a răspândit în afara spitalului. Este o epidemie în plină desfăşurare. Dacă se răspândeşte aici, se răspândeşte în tot oraşul, iar eu n-am mai văzut niciodată aşa ceva.

— Vrei să spui că ar trebui ca eu să…

— Spun că ar trebui să pleci acum. Sau, dacă nu poţi pleca, măcar fă-ţi provizii de hrană şi rămâi în apartamentul tău. Trebuie să mai dau câteva telefoane, zise el şi închise.

Portarul de noapte dădu pagina ziarului. Dacă ar fi fost altcineva decât Hua, Jeevan nu ar fi crezut, dar nu cunoscuse niciodată un om cu un dar mai mare de a minimaliza lucrurile. Iar dacă Hua spunea că era epidemie, atunci „epidemie” nu era un cuvânt suficient de puternic. Jeevan se simţi zdrobit de o certitudine bruscă, şi anume că asta era, că această boală descrisă de Hua avea să fie linia de demarcaţie între „înainte” şi „după”, o linie trasată prin viaţa lui.

Jeevan se gândi că era posibil să nu mai fie prea mult timp. Se îndepărtă de blocul lui Frank şi trecu de cafeneaua de pe chei, de micul port plin cu ambarcaţiuni de agrement acoperite cu zăpadă, după care intră în magazinul alimentar aflat în cealaltă parte a portului. Când intră, rămase locului un moment, clipind în lumină.

Doar unu sau doi alţi clienţi rătăceau printre rafturi. Simţi că ar trebui să sune pe cineva, dar pe cine? Hua era singurul lui prieten apropiat. Pe fratele lui avea să-l vadă în câteva minute. Părinţii lui erau morţi, iar cu Laura nu prea îi venea să vorbească. Se decise să

aştepte până va ajunge la Frank, se va uita la ştiri, apoi va parcurge contactele din agenda telefonului şi îi va suna pe toţi cunoscuţii.

Un mic televizor era montat deasupra tejghelei unde se developau filmele, pe un program de ştiri. Jeevan se apropie de el.

O reporteră stătea în faţa spitalului Toronto General, în zăpadă, iar un text alb se derula pe lângă capul ei. Toronto General şi alte două

spitale locale fuseseră izolate. Ministerul Sănătăţii din Canada confirma izbucnirea gripei georgiene. Deocamdată nu erau date publicităţii numere, dar existaseră decese, iar alte informaţii aveau să fie disponibile în curând. Se sugera că oficialii georgieni şi ruşii nu prea fuseseră sinceri în privinţa severităţii crizei de-acolo.

23

Oficialii rugau pe toată lumea să facă tot posibilul pentru a rămâne calmă.

Ce înţelegea Jeevan prin pregătirea pentru dezastre se baza exclusiv pe filmele de acţiune, dar, pe de altă parte, văzuse multe filme de acţiune. Începu prin a lua apă, umplând un cărucior mare cu câte baxuri şi sticle putu îndesa. Avu un moment de îndoială în drum spre casa de marcat, în timp ce se lupta cu greutatea căruciorului – oare exagera? –, dar se decise că era prea târziu pentru a da înapoi. Casiera ridică o sprânceană, însă nu spuse nimic.

— Am parcat chiar la intrare, zise Jeevan. O să aduc înapoi căruciorul.

Casiera dădu obosită din cap. Era tânără, puţin peste 20 de ani probabil, cu breton negru, pe care şi-l tot îndepărta de pe ochi.

Împinse afară căruciorul imposibil de greu, pe jumătate împingând, pe jumătate derapând prin zăpada de la ieşire. Exista o rampă care ducea spre un mic aranjament de bănci şi ghivece. Căruciorul prinse viteză la vale, se împotmoli în zăpada adâncă şi alunecă

lateral într-un ghiveci.

Era 11.20. Supermarketul se închidea în 40 de minute. Îşi imagină cât de mult avea să dureze până ducea căruciorul în apartamentul lui Frank, până îl descărca, până îi explica şi până îl convingea că era zdravăn la cap, după care să se întoarcă la magazin pentru a lua alte provizii. Era vreo problemă dacă lăsa căruciorul acolo, deocamdată? Nu era nimeni pe stradă. Îl sună pe Hua în vreme ce se întorcea în supermarket.

— Ce se întâmplă?

Jeevan se deplasă grăbit printre rafturi în timp ce Hua vorbea.

Un alt bax de apă – Jeevan trăia cu impresia că niciodată nu puteai avea prea multe – şi nenumărate conserve, toate cutiile de ton şi fasole, şi supă de pe raft, paste şi tot ce părea că va ţine o vreme.

Spitalul era plin de pacienţi cu gripă, iar la celelalte spitale din oraş, situaţia era identică. Serviciul de ambulanţe era copleşit. 37 de pacienţi muriseră deja, inclusiv toţi care fuseseră în cursa de la Moscova şi cele două asistente de la Urgenţe care fuseseră de gardă

la sosirea primilor pacienţi. Jeevan se afla din nou la casă, casiera scanând conservele şi cutiile. Hua îi spuse că o sunase pe soţia lui şi îi zisese să-i ia pe copii şi să plece din oraş în noaptea asta, dar nu cu avionul. Acea parte a serii de la Elgin Theatre părea că se petrecuse într-o altă viaţă. Casiera se mişca foarte încet. Jeevan îi dădu un card de credit, iar ea se uită la el de parcă nu l-ar fi văzut 24

cu cinci sau zece minute în urmă.

— Ia-i pe Laura şi pe fratele tău, spuse Hua, şi plecaţi din oraş

în noaptea asta.

— Nu pot pleca din oraş în noaptea asta, nu cu fratele meu. La ora asta, nu pot închiria o dubă cu acces pentru scaunul cu rotile.

Drept răspuns se auzi un sunet estompat. Hua tuşea.

— Eşti bolnav?

Jeevan împingea căruciorul spre uşă.

— Noapte bună, Jeevan.

Hua închise, iar Jeevan se pomeni singur în zăpadă. Se simţea ca posedat. Umplu următorul cărucior cu hârtie igienică. Pe următorul cu alte conserve, plus carne congelată şi aspirină, saci de gunoi, înălbitor şi bandă adezivă.

— Lucrez la o instituţie caritabilă, îi spuse el fetei de la casă a treia sau a patra oară când avu de-a face cu ea, însă aceasta nu-i acorda prea multă atenţie.

Se uita la micul televizor de deasupra tejghelei unde se developau filme, scanându-i produsele de parcă era pe pilot automat. La al şaselea drum prin magazin, Jeevan o sună pe Laura, dar intră

mesageria vocală.

— Laura, începu el. Laura.