3
Jeevan rătăci de unul singur prin Allan Gardens Park. Se lăsă
atras de lumina rece a serei ca de un far, zăpada ajungându-i deja până la jumătatea gambelor, cuprins de plăcerea copilărească de a fi primul care lăsa urme în zăpadă. Când se uită pe geam, se simţi alinat de paradisul de dinăuntru – flori tropicale estompate de sticla aburită, frunzele palmierilor ale căror forme îi amintiră de o vacanţă
de demult petrecută în Cuba. Se decise că avea să se ducă la fratele lui. Îşi dorea foarte mult să-i povestească lui Frank despre seara aceea, atât despre cumplita moarte a lui Arthur, cât şi despre revelaţia că a fi paramedic era lucrul cel mai bun pe care îl putea face cu viaţa lui. Până în seara asta, nu fusese sigur. Îşi căutase o profesie de atât de mult timp. Fusese barman, paparazzo, jurnalist de divertisment, apoi iarăşi paparazzo, apoi din nou barman – şi asta doar în ultimii doisprezece ani.
Frank locuia într-un turn de sticlă aflat la marginea sudică a oraşului, pe malul lacului. Jeevan ieşi din parc şi aşteptă o vreme pe trotuar, ţopăind pentru a se încălzi, se urcă într-un tramvai, care apăru din noapte plutind ca un vapor, şi îşi sprijini fruntea de geam pe când acesta înaintă încet pe Carlton Street, întorcându-se din drumul pe care mersese spre casă. Viscolul redusese aproape de tot vizibilitatea, aşa că tramvaiul se deplasa la pas. Mâinile îl dureau de cât apăsase inima refractară a lui Arthur. Tristeţea întâmplării, amintiri de când îl fotografiase pe Arthur la Hollywood, cu mulţi ani în urmă. Se gândea la fetiţă, Kirsten Raymonde, strălucitoare în machiajul ei de scenă; la cardiologul îngenunchind în costumul său gri; la ridurile de pe chipul lui Arthur, la ultimele lui cuvinte – „Şi pasărea…” –, iar asta îl făcu să se gândească la păsări, la Frank cu binoclul său în cele câteva dăţi când urmăriseră împreună păsările, la rochia de vară favorită a Laurei, albastră cu papagali galbeni; Laura, ce se va întâmpla cu ei? Încă era posibil să se ducă acasă
mai târziu sau era posibil ca ea să-l sune în orice clipă şi să-şi ceară
scuze. Aproape că ajunse de unde plecase, teatrul închis şi întunecat zărindu-se la câteva străzi distanţă spre sud. Tramvaiul se opri la mică distanţă de Yonge Street, iar el văzu că o maşină
derapase pe şinele acestuia, trei oameni împingând-o în timp ce roţile i se învârteau inutil în zăpadă. Telefonul îi vibră din nou în buzunar, dar, de data asta, nu era Laura.
— Hua, rosti el.
19
Îl considera pe Hua cel mai bun prieten, cu toate că se vedeau rareori. Fuseseră colegi la bar doi ani, imediat după absolvirea colegiului, în vreme ce Hua studia pentru examenul de admitere la medicină, iar Jeevan încerca fără succes să devină faimos ca fotograf de nunţi, după care Jeevan îl urmase pe alt prieten la Los Angeles, pentru a le face poze actorilor, iar Hua intrase la o facultate de medicină. Acum, Hua lucra multe ore la spitalul Toronto General.
— Te-ai uitat la ştiri? întrebă Hua cu o intensitate ciudată în glas.
— În seara asta? Nu. Am avut bilete la teatru. De fapt, n-o să
crezi ce s-a-ntâmplat. Eu…
— Stai, ascultă, trebuie să-mi spui sincer dacă vei avea vreunul dintre atacurile tale de panică în caz că-ţi dau o veste foarte, foarte proastă.
— N-am mai avut atacuri de panică de trei ani. Doctorul meu a spus că toată treaba asta a fost doar ceva temporar, pe fondul stresului, ştii asta.
— Bine. Ai auzit de gripa georgiană?
— Sigur, rosti Jeevan, ştii că încerc să urmăresc ştirile.
Cu o zi în urmă apăruse o ştire alarmantă despre un nou soi de gripă care izbucnise în Republica Georgia, cu rapoarte conflictuale despre rata mortalităţii şi numărul de decese. Detaliile fuseseră
sumare. Numele dat de prezentatorii de ştiri – gripa georgiană – i se păruse lui Jeevan dezarmant de drăguţ.
— Am o pacientă la Terapie Intensivă, spuse Hua. O fată de şaisprezece ani, care a venit aseară de la Moscova, s-a prezentat azi-dimineaţă, la Urgenţe, cu simptome de gripă.
Abia acum desluşi Jeevan epuizarea din vocea lui Hua.
— Lucrurile nu par să stea deloc bine pentru ea. Ei bine, până la mijlocul dimineţii am avut alţi doisprezece pacienţi cu aceleaşi simptome, toţi dovedindu-se a fi venit cu acelaşi zbor. Cu toţii spun că au început să se simtă rău în avion.
— Dar rudele? Prietenii primei paciente?
— Nimic. Cu toţii s-au îmbarcat în acelaşi avion din Moscova.
— Fata de şaisprezece ani…?
— Nu cred că o să supravieţuiască. Deci, există acest grup iniţial de pacienţi, pasagerii de la Moscova. Apoi, în această după-amiază
a venit un nou pacient. Aceleaşi simptome, dar el nu a fost în avion.
Este doar un angajat al aeroportului.
— Nu sunt sigur ce vrei să…
— Un agent de la poartă, rosti Hua. Spun că singurul contact pe 20
care l-a avut cu ceilalţi pacienţi a fost când a vorbit cu unul dintre ei despre locul de îmbarcare în cursa spre hotel.
— O! exclamă Jeevan. Sună rău.
Tramvaiul încă era blocat în spatele maşinii împotmolite.
— Deci, probabil că vei lucra până târziu în seara asta.
— Îţi aminteşti de epidemia de SARS? întrebă Hua. Discuţia pe care am avut-o?
— Îmi aduc aminte că te-am sunat din Los Angeles când am aflat că spitalul tău a fost pus în carantină, dar nu-mi amintesc ce am spus.
— Ai fost îngrozit. A trebuit să te liniştesc.
— Bine, cred că îmi amintesc. Dar, uite, în apărarea mea, trebuie să-ţi spun că ştirile erau foarte…
— Mi-ai spus să te sun dacă se va declanşa vreodată o epidemie reală.
