„Nu e chiar o cameră”, gândi Jeevan acum, privind de jur împrejurul scenei. Era prea tranzitorie, cu toate acele uşi şi spaţii întunecate între culise, cu tavanul care lipsea. Era mai mult ca un terminal, o staţie de tren sau un aeroport, toată lumea trecând repede pe-acolo. Ambulanţa sosise, iar doi medici se apropiau prin zăpada care, în mod absurd, încă mai cădea – un bărbat şi o femeie în uniforme negre dându-l pe Jeevan la o parte, femeia fiind atât de tânără, încât ar fi putut fi considerată adolescentă. Jeevan se ridică
şi se dădu îndărăt. Coloana lângă care Arthur se prăbuşise era netedă şi fină sub vârfurile degetelor sale, lemnul fiind pictat să
arate ca piatra.
Pretutindeni se aflau maşinişti, actori, funcţionari fără nume care aveau clipboarduri în mâini.
— Pentru numele lui Dumnezeu, îl auzi Jeevan pe unul dintre ei spunând, nu poate nimeni să oprească afurisita asta de zăpadă?
Regan şi Cordelia se ţineau de mâini şi plângeau lângă cortină, Edgar şedea cu picioarele încrucişate pe podea, în apropiere, acoperindu-şi gura cu o mână. Goneril vorbea încet la celular.
Genele false aruncau umbre pe ochii ei.
Nimeni nu se uita la Jeevan, iar lui îi trecu prin minte că rolul său în acest spectacol se terminase. Medicii nu păreau a avea succes. Voia s-o găsească pe Laura. Probabil că îl aştepta supărată
9
în foaier. Era posibil ca ea – era un gând vag, şi totuşi un gând – să
considere gestul său ca fiind admirabil.
În cele din urmă, cineva reuşi să oprească zăpada, iar ultimii fulgi translucizi pluteau spre duşumea. Jeevan tocmai căuta cea mai uşoară cale de a părăsi scena când auzi un scâncet şi văzu o copilă pe care n-o observase mai devreme, o mică actriţă
îngenuncheată pe scenă lângă următoarea coloană din placaj de la stânga sa. Jeevan mai văzuse piesa de patru ori, dar niciodată cu copii, aşa încât se gândise că era o punere în scenă inovatoare. Fata avea şapte sau opt ani. Îşi tot ştergea ochii cu o mişcare ce lăsa dâre de machiaj şi pe faţa, şi pe dosul mâinii ei.
— La o parte, spuse unul dintre medici, iar celălalt se dădu îndărăt în vreme ce primul trimise curent electric în trup.
— Bună, îi zise Jeevan fetei.
Îngenunche în faţa ei. De ce nu venise nimeni s-o ducă departe de toate astea? Ea îi urmărea pe medici. El nu avea experienţă cu copiii, deşi îşi dorise mereu să aibă unu sau doi, aşa că nu ştia exact cum să le vorbească.
— La o parte, rosti medicul din nou.
— Nu vrei să te uiţi la asta, rosti Jeevan.
— O să moară, nu-i aşa?
Respira cu mici suspine.
— Nu ştiu.
Dorea să-i spună ceva care s-o liniştească, dar trebuia să
recunoască faptul că lucrurile nu arătau bine. Arthur zăcea nemişcat pe scenă, cu două şocuri administrate, Walter ţinându-l de încheietură şi privind sumbru în gol, în timp ce aştepta revenirea pulsului.
— Cum te cheamă?
— Kirsten, rosti fata. Sunt Kirsten Raymonde.
Machiajul de scenă era deconcertant.
— Kirsten, spuse Jeevan, unde este mama ta?
— Nu vine să mă ia până la unsprezece.
— Sun-o! zise unul dintre medici.
— Cine are grijă de tine când te afli aici?
— Tanya este dresoarea.
Fata încă se uita la Arthur. Jeevan se mişcă pentru a-i bloca vederea.
— Nouă şi paisprezece p.m., rosti Walter Jacobi.
— Dresoarea? întrebă Jeevan.
— Aşa o numesc ei, spuse Kirsten. Ea are grijă de mine cât mă
10
aflu aici.
Un bărbat în costum apăruse din partea dreaptă a scenei şi vorbea pe un ton insistent cu medicii, care îl legau pe Arthur de o targă. Unul din ei ridică din umeri şi trase pătura în jos, pentru a potrivi o mască de oxigen pe faţa lui Arthur. Jeevan îşi dădu seama că şarada era probabil pentru familia lui Arthur, ca să nu afle de la ştirile serii despre moartea lui. Fu mişcat de decenţa gestului.
Jeevan se ridică şi întinse mâna spre copila care îşi trăgea nasul.
— Haide, zise el, hai s-o găsim pe Tanya. Probabil te caută.
