— Nu ştiu.

Dorea să-i spună ceva care s-o liniştească, dar trebuia să

recunoască faptul că lucrurile nu arătau bine. Arthur zăcea nemişcat pe scenă, cu două şocuri administrate, Walter ţinându-l de încheietură şi privind sumbru în gol, în timp ce aştepta revenirea pulsului.

— Cum te cheamă?

— Kirsten, rosti fata. Sunt Kirsten Raymonde.

Machiajul de scenă era deconcertant.

— Kirsten, spuse Jeevan, unde este mama ta?

— Nu vine să mă ia până la unsprezece.

— Sun-o! zise unul dintre medici.

— Cine are grijă de tine când te afli aici?

— Tanya este dresoarea.

Fata încă se uita la Arthur. Jeevan se mişcă pentru a-i bloca vederea.

— Nouă şi paisprezece p.m., rosti Walter Jacobi.

— Dresoarea? întrebă Jeevan.

— Aşa o numesc ei, spuse Kirsten. Ea are grijă de mine cât mă

10

aflu aici.

Un bărbat în costum apăruse din partea dreaptă a scenei şi vorbea pe un ton insistent cu medicii, care îl legau pe Arthur de o targă. Unul din ei ridică din umeri şi trase pătura în jos, pentru a potrivi o mască de oxigen pe faţa lui Arthur. Jeevan îşi dădu seama că şarada era probabil pentru familia lui Arthur, ca să nu afle de la ştirile serii despre moartea lui. Fu mişcat de decenţa gestului.

Jeevan se ridică şi întinse mâna spre copila care îşi trăgea nasul.

— Haide, zise el, hai s-o găsim pe Tanya. Probabil te caută.

Lucru care părea îndoielnic. Dacă Tanya ar fi căutat-o pe copila pe care o avea în grijă, cu siguranţă ar fi găsit-o până acum. O

conduse pe fetiţă în culise, dar bărbatul în costum dispăruse. În spatele scenei era haos – numai sunete şi mişcare, ţipete de eliberare a drumului pentru procesiunea lui Arthur, Walter deschizând calea tărgii. Parada dispăru pe coridorul către uşile scenei, iar agitaţia spori în urma sa, toată lumea ţipând sau vorbind la telefoane, sau adunându-se în mici grupuri, povestind şi repovestind unul altuia cele întâmplate – „Aşa că m-am uitat într-acolo, iar el tocmai se prăbuşea” – sau lătrând ordine, sau ignorând ordinele lătrate de alţii.

— Atâţia oameni, rosti Jeevan. Nu-i plăceau prea mult mulţimile? O vezi pe Tanya?

— Nu. N-o văd nicăieri.

— Ei bine, spuse Jeevan, poate că ar trebui să stăm într-un loc şi să o lăsăm pe ea să ne găsească.

Îşi aminti că citise cândva un asemenea sfat într-o broşură

despre ce să faci dacă te rătăceşti în pădure. De-a lungul peretelui din spate se aflau câteva scaune, iar el se aşeză pe unul dintre ele.

De acolo, putea să vadă placajul nevopsit al decorurilor. Un maşinist mătura zăpada.

— O să se facă bine Arthur?

Kirsten se cocoţase pe scaunul de alături şi strângea materialul rochiei în ambii pumni.

— Tocmai făcea lucrul pe care îl iubea cel mai mult pe lumea asta, spuse Jeevan.

Îşi baza cuvintele pe un interviu citit cu o lună în urmă, pe care Globe and Mail i-l luase lui Arthur – „Am aşteptat toată viaţa să fiu suficient de bătrân pentru a-l juca pe Lear, şi nimic nu mă încântă

mai mult decât să fiu pe scenă, importanţa sa…” –, dar cuvintele păreau superficiale privite retrospectiv. Arthur era în primul rând actor de film, şi cine de la Hollywood tânjeşte să îmbătrânească?

11

Kirsten rămase tăcută.

— Vreau să spun că, dacă să joace a fost ultimul lucru pe care l-a făcut, spuse Jeevan, atunci a fost ceva care l-a făcut fericit.

— A fost ăsta ultimul lucru pe care l-a făcut?

— Cred că da. Îmi pare atât de rău.

Zăpada era acum o moviliţă în spatele decorurilor, un mic munte.

— Este lucrul care şi mie îmi place cel mai mult pe lume, rosti Kirsten după o vreme.

— Care anume?

— Să joc, spuse ea, şi chiar atunci, o femeie cu faţa pătată de lacrimi ieşi din mulţime, cu braţele întinse.

Femeia abia se uită la Jeevan, în vreme ce o luă pe Kirsten de mână. Kirsten se uită o dată peste umăr, apoi dispăru.

Jeevan se ridică şi se duse pe scenă. Nimeni nu-l opri. Se aştepta pe jumătate s-o vadă pe Laura stând acolo unde o lăsase, în mijlocul rândului din faţă – oare cât timp trecuse? –, însă, după ce reuşi să

iasă prin cortina de catifea, constată că publicul plecase, iar plasatorii măturau şi culegeau programele căzute între rânduri, o eşarfă uitată fiind pusă pe spătarul unui scaun. Ieşi în extravaganţa cu covor roşu a foaierului, având grijă să nu întâlnească privirea plasatorilor, iar acolo văzu zăbovind câteva persoane din public, însă Laura nu era printre ele. O sună, dar ea îşi închisese telefonul când intrase la spectacol şi se părea că nu-l pornise din nou.

— Laura, rosti el pentru mesageria vocală. Sunt în foaier. Nu ştiu unde eşti.

Se duse la uşa toaletei pentru doamne şi o chemă pe femeia de serviciu, însă aceasta îi spuse că toaleta era goală. Dădu ocol foaierului încă o dată, apoi se duse la garderobă, unde văzu că haina lui era printre ultimele câteva care mai atârnau în cuiere. Haina albastră a Laurei dispăruse.

Zăpada cădea pe Yonge Street. Când ieşi din clădirea teatrului, Jeevan fu uimit să vadă acest ecou al plasticului translucid de pe scenă încă agăţat de sacoul său. O jumătate de duzină de paparazzi îşi petrecuseră seara în faţa intrării actorilor. Arthur nu mai era la fel de faimos cum fusese cândva, dar fotografiile lui încă vindeau publicaţiile, mai ales acum, că era implicat într-un divorţ cu o actriţă/fotomodel, care îl înşelase cu un regizor, divorţ asemănător unei lupte cu gladiatori.

Până de curând, Jeevan însuşi fusese paparazzo. Sperase să

treacă neobservat pe lângă foştii săi colegi, însă aceştia erau oameni printre ale căror abilităţi profesionale se afla capacitatea de a-i 12