Îl considera pe Hua cel mai bun prieten, cu toate că se vedeau rareori. Fuseseră colegi la bar doi ani, imediat după absolvirea colegiului, în vreme ce Hua studia pentru examenul de admitere la medicină, iar Jeevan încerca fără succes să devină faimos ca fotograf de nunţi, după care Jeevan îl urmase pe alt prieten la Los Angeles, pentru a le face poze actorilor, iar Hua intrase la o facultate de medicină. Acum, Hua lucra multe ore la spitalul Toronto General.

— Te-ai uitat la ştiri? întrebă Hua cu o intensitate ciudată în glas.

— În seara asta? Nu. Am avut bilete la teatru. De fapt, n-o să

crezi ce s-a-ntâmplat. Eu…

— Stai, ascultă, trebuie să-mi spui sincer dacă vei avea vreunul dintre atacurile tale de panică în caz că-ţi dau o veste foarte, foarte proastă.

— N-am mai avut atacuri de panică de trei ani. Doctorul meu a spus că toată treaba asta a fost doar ceva temporar, pe fondul stresului, ştii asta.

— Bine. Ai auzit de gripa georgiană?

— Sigur, rosti Jeevan, ştii că încerc să urmăresc ştirile.

Cu o zi în urmă apăruse o ştire alarmantă despre un nou soi de gripă care izbucnise în Republica Georgia, cu rapoarte conflictuale despre rata mortalităţii şi numărul de decese. Detaliile fuseseră

sumare. Numele dat de prezentatorii de ştiri – gripa georgiană – i se păruse lui Jeevan dezarmant de drăguţ.

— Am o pacientă la Terapie Intensivă, spuse Hua. O fată de şaisprezece ani, care a venit aseară de la Moscova, s-a prezentat azi-dimineaţă, la Urgenţe, cu simptome de gripă.

Abia acum desluşi Jeevan epuizarea din vocea lui Hua.

— Lucrurile nu par să stea deloc bine pentru ea. Ei bine, până la mijlocul dimineţii am avut alţi doisprezece pacienţi cu aceleaşi simptome, toţi dovedindu-se a fi venit cu acelaşi zbor. Cu toţii spun că au început să se simtă rău în avion.

— Dar rudele? Prietenii primei paciente?

— Nimic. Cu toţii s-au îmbarcat în acelaşi avion din Moscova.

— Fata de şaisprezece ani…?

— Nu cred că o să supravieţuiască. Deci, există acest grup iniţial de pacienţi, pasagerii de la Moscova. Apoi, în această după-amiază

a venit un nou pacient. Aceleaşi simptome, dar el nu a fost în avion.

Este doar un angajat al aeroportului.

— Nu sunt sigur ce vrei să…

— Un agent de la poartă, rosti Hua. Spun că singurul contact pe 20

care l-a avut cu ceilalţi pacienţi a fost când a vorbit cu unul dintre ei despre locul de îmbarcare în cursa spre hotel.

— O! exclamă Jeevan. Sună rău.

Tramvaiul încă era blocat în spatele maşinii împotmolite.

— Deci, probabil că vei lucra până târziu în seara asta.

— Îţi aminteşti de epidemia de SARS? întrebă Hua. Discuţia pe care am avut-o?

— Îmi aduc aminte că te-am sunat din Los Angeles când am aflat că spitalul tău a fost pus în carantină, dar nu-mi amintesc ce am spus.

— Ai fost îngrozit. A trebuit să te liniştesc.

— Bine, cred că îmi amintesc. Dar, uite, în apărarea mea, trebuie să-ţi spun că ştirile erau foarte…

— Mi-ai spus să te sun dacă se va declanşa vreodată o epidemie reală.

— Îmi amintesc.

— De azi-dimineaţă, am internat peste două sute de pacienţi cu gripă, rosti Hua. O sută şaizeci în ultimele trei ore. Cincisprezece dintre ei au murit. Secţia de Urgenţe este plină de cazuri noi. Avem paturi până şi pe holuri. Ministerul Sănătăţii din Canada este pe cale să facă un anunţ.

Jeevan îşi dădu seama că nu era doar epuizare. Hua era înspăimântat.

Jeevan trase clopoţelul şi se îndreptă către uşa din spate. Se pomeni uitându-se la ceilalţi pasageri. La tânăra femeie care avea o pungă cu alimente, la bărbatul în costum sobru care se juca pe telefonul mobil, la cuplul în vârstă care sporovăia încet în hindi.

Venea oare vreunul dintre ei de la aeroport? Conştientiză faptul că

toţi respirau în jurul lui.

— Ştiu cât de paranoic poţi deveni, zise Hua. Crede-mă, eşti ultima persoană pe care aş fi sunat-o dacă aş fi crezut că e ceva neimportant, dar…

Jeevan lovi cu palma sticla uşii. Cine o atinsese înaintea lui?

Vatmanul se uită urât peste umăr, dar îl lăsă să coboare. Uşile şuierară şi se închiseră în urma lui Jeevan, iar el păşi în viscol.

— Dar nu crezi că e ceva lipsit de importanţă.

Jeevan trecea pe lângă maşina împotmolită, cu roţile încă

învârtindu-i-se inutil în zăpadă. Yonge Street era chiar în faţă.

— Sunt sigur că nu e ceva lipsit de importanţă. Ascultă, trebuie să mă întorc la treabă.

— Hua, sper că nu te-ai ocupat toată ziua de pacienţii ăştia.

21

— Sunt în regulă, Jeevan, n-o să păţesc nimic. Trebuie să plec.

Te sun mai târziu.

Jeevan îşi băgă telefonul în buzunar şi merse mai departe prin zăpadă, cotind spre sud pe Yonge Street, către lac şi către turnul în care locuia fratele lui. „Eşti în regulă, Hua, bătrân prieten, sau vei fi în regulă?” Era profund neliniştit. Luminile de la Elgin and Winter Garden Theatre Centre se zăreau chiar în faţă. Interiorul teatrului era întunecat acum, afişele încă anunţau piesa Regele Lear, cu Arthur având flori în păr şi privirea ridicată în lumina albastră, ţinând-o pe Cordelia moartă în braţele lui. Jeevan se opri pentru a se uita la afişe. Plecă încet mai departe, gândindu-se la telefonul ciudat primit de la Hua. Yonge Street era complet pustie. Se opri în uşa unui magazin care vindea valize, pentru a-şi trage sufletul, şi privi un taxi înaintând încet pe strada nedeszăpezită, dezvăluind viscolul în lumina farurilor sale, iar această imagine, zăpadă în lumini, îl transportă pentru un moment în imitaţia de viscol de pe scena de la Elgin Theatre. Clătină din cap pentru a alunga imaginea privirii goale a lui Arthur şi porni mai departe cuprins de o ameţeală

obosită, prin umbrele şi luminile portocalii de sub Gardiner Expressway către sticloasa margine sudică a oraşului Toronto.

Viscolul era mai sălbatic pe Queens Quay, vântul bătând dinspre lac. Jeevan tocmai ajunsese, în cele din urmă, la blocul lui Frank când Hua sună din nou.