— A, da, actriţa aceea blondă, spuse Edgar. Elizabeth, parcă?
Eliza? Ceva de genul ăsta.
— Fosta soţie numărul trei? rosti producătorul.
— Cred că mama copilului e soţia numărul doi.
— Sărmanul copil, spuse producătorul. Avea Arthur pe cineva care îi era apropiat?
Această întrebare provocă o linişte inconfortabilă. Arthur avusese o relaţie cu femeia care avea grijă de actriţele copii. Toţi cei prezenţi ştiau asta, cu excepţia producătorului, dar niciunul nu ştia dacă şi ceilalţi ştiau.
— Unde-i Tanya?
16
— Cine-i Tanya? întrebă producătorul.
— Unul dintre copii încă n-a fost luat. Cred că Tanya este în vestiarul copiilor.
Directorul de scenă nu mai văzuse niciodată pe cineva murind.
Dorea o ţigară.
— Ei bine, spuse Goneril, cine altcineva mai este? Tanya, băieţelul, toate acele foste neveste, mai e cineva? Fraţi, părinţi?
— Cine-i Tanya? întrebă producătorul din nou.
— Despre câte foste soţii vorbim?
Barmanul lustruia un pahar.
— Are un frate, zise machiorul, dar nu-mi pot aminti numele lui.
Îmi amintesc doar că a spus că are un frate mai mic.
— Cred că au fost trei sau poate patru, rosti Goneril referindu-se la fostele soţii. Trei?
— Trei. Machiorul clipea pentru a-şi reţine lacrimile. Dar nu ştiu dacă ultimul divorţ a fost finalizat.
— Deci, Arthur nu a fost căsătorit cu nimeni în momentul… nu era căsătorit cu nimeni în seara asta?
Producătorul ştia că pare prostesc, dar habar n-avea cum altfel să formuleze. Arthur Leander intrase în teatru cu doar câteva ore în urmă, şi i se părea de neconceput că, a doua zi, nu avea să intre din nou.
— Trei divorţuri, spuse Gloucester. Vă puteţi imagina? El însuşi divorţase recent. Încerca să se gândească la ultimul lucru pe care i-l zisese Arthur. Ceva despre blocare în actul al II-lea? Îşi dori să-şi poată aminti. A fost cineva informat? Pe cine să sunăm?
— Ar trebui să-l sun pe avocatul lui, rosti producătorul.
Această soluţie era de necontrazis, dar atât de deprimantă, încât grupul bău în tăcere câteva minute înainte de a se putea hotărî cineva să vorbească.
— Avocatul lui, spuse barmanul în cele din urmă. Cristoase, ce chestie! Mori, iar ei îl sună pe avocatul tău.
— Cine altcineva mai este? întrebă Goneril. Agentul lui. Puştiul de şapte ani? Fostele soţii? Tanya?
— Ştiu, ştiu, zise barmanul. Doar că e lucrul naibii.
Din nou tăcură cu toţii. Cineva făcu un comentariu despre zăpada care cădea din abundenţă, şi chiar aşa era, după cum puteau vedea prin uşile din sticlă de la capătul îndepărtat al foaierului. De la bar, zăpada era aproape abstractă, un film despre vreme rea pe o stradă pustie.
— Ei bine, în cinstea lui Arthur, rosti barmanul.
17
În vestiarul copiilor, Tanya îi dădea lui Kirsten un prespapier.
— Poftim, spuse ea punându-l în mâinile lui Kirsten. O să mai încerc să dau de părinţii tăi, iar tu încearcă să nu mai plângi şi uită-te la obiectul ăsta frumos…
Kirsten, cu ochii în lacrimi şi fără suflare, mai având doar câteva zile până să împlinească opt ani, se uită la acel obiect şi se gândi că
era cel mai frumos, cel mai minunat, cel mai ciudat lucru pe care i-l dăduse cineva vreodată. Era o bucată de cristal în interiorul căruia era captiv un nor de furtună.
În foaier, oamenii adunaţi la bar îşi ciocniră paharele.
— Pentru Arthur, rostiră ei.
Mai băură câteva minute, apoi fiecare porni pe drumul lui prin furtună.
Dintre toţi cei aflaţi la bar în seara aceea, barmanul supravieţui cel mai mult. Muri trei săptămâni mai târziu, pe un drum din afara oraşului.
18
