— A, da, actriţa aceea blondă, spuse Edgar. Elizabeth, parcă?

Eliza? Ceva de genul ăsta.

— Fosta soţie numărul trei? rosti producătorul.

— Cred că mama copilului e soţia numărul doi.

— Sărmanul copil, spuse producătorul. Avea Arthur pe cineva care îi era apropiat?

Această întrebare provocă o linişte inconfortabilă. Arthur avusese o relaţie cu femeia care avea grijă de actriţele copii. Toţi cei prezenţi ştiau asta, cu excepţia producătorului, dar niciunul nu ştia dacă şi ceilalţi ştiau.

— Unde-i Tanya?

16

— Cine-i Tanya? întrebă producătorul.

— Unul dintre copii încă n-a fost luat. Cred că Tanya este în vestiarul copiilor.

Directorul de scenă nu mai văzuse niciodată pe cineva murind.

Dorea o ţigară.

— Ei bine, spuse Goneril, cine altcineva mai este? Tanya, băieţelul, toate acele foste neveste, mai e cineva? Fraţi, părinţi?

— Cine-i Tanya? întrebă producătorul din nou.

— Despre câte foste soţii vorbim?

Barmanul lustruia un pahar.

— Are un frate, zise machiorul, dar nu-mi pot aminti numele lui.

Îmi amintesc doar că a spus că are un frate mai mic.

— Cred că au fost trei sau poate patru, rosti Goneril referindu-se la fostele soţii. Trei?

— Trei. Machiorul clipea pentru a-şi reţine lacrimile. Dar nu ştiu dacă ultimul divorţ a fost finalizat.

— Deci, Arthur nu a fost căsătorit cu nimeni în momentul… nu era căsătorit cu nimeni în seara asta?

Producătorul ştia că pare prostesc, dar habar n-avea cum altfel să formuleze. Arthur Leander intrase în teatru cu doar câteva ore în urmă, şi i se părea de neconceput că, a doua zi, nu avea să intre din nou.

— Trei divorţuri, spuse Gloucester. Vă puteţi imagina? El însuşi divorţase recent. Încerca să se gândească la ultimul lucru pe care i-l zisese Arthur. Ceva despre blocare în actul al II-lea? Îşi dori să-şi poată aminti. A fost cineva informat? Pe cine să sunăm?

— Ar trebui să-l sun pe avocatul lui, rosti producătorul.

Această soluţie era de necontrazis, dar atât de deprimantă, încât grupul bău în tăcere câteva minute înainte de a se putea hotărî cineva să vorbească.

— Avocatul lui, spuse barmanul în cele din urmă. Cristoase, ce chestie! Mori, iar ei îl sună pe avocatul tău.

— Cine altcineva mai este? întrebă Goneril. Agentul lui. Puştiul de şapte ani? Fostele soţii? Tanya?

— Ştiu, ştiu, zise barmanul. Doar că e lucrul naibii.

Din nou tăcură cu toţii. Cineva făcu un comentariu despre zăpada care cădea din abundenţă, şi chiar aşa era, după cum puteau vedea prin uşile din sticlă de la capătul îndepărtat al foaierului. De la bar, zăpada era aproape abstractă, un film despre vreme rea pe o stradă pustie.

— Ei bine, în cinstea lui Arthur, rosti barmanul.

17

În vestiarul copiilor, Tanya îi dădea lui Kirsten un prespapier.

— Poftim, spuse ea punându-l în mâinile lui Kirsten. O să mai încerc să dau de părinţii tăi, iar tu încearcă să nu mai plângi şi uită-te la obiectul ăsta frumos…

Kirsten, cu ochii în lacrimi şi fără suflare, mai având doar câteva zile până să împlinească opt ani, se uită la acel obiect şi se gândi că

era cel mai frumos, cel mai minunat, cel mai ciudat lucru pe care i-l dăduse cineva vreodată. Era o bucată de cristal în interiorul căruia era captiv un nor de furtună.

În foaier, oamenii adunaţi la bar îşi ciocniră paharele.

— Pentru Arthur, rostiră ei.

Mai băură câteva minute, apoi fiecare porni pe drumul lui prin furtună.

Dintre toţi cei aflaţi la bar în seara aceea, barmanul supravieţui cel mai mult. Muri trei săptămâni mai târziu, pe un drum din afara oraşului.

18

3

Jeevan rătăci de unul singur prin Allan Gardens Park. Se lăsă

atras de lumina rece a serei ca de un far, zăpada ajungându-i deja până la jumătatea gambelor, cuprins de plăcerea copilărească de a fi primul care lăsa urme în zăpadă. Când se uită pe geam, se simţi alinat de paradisul de dinăuntru – flori tropicale estompate de sticla aburită, frunzele palmierilor ale căror forme îi amintiră de o vacanţă

de demult petrecută în Cuba. Se decise că avea să se ducă la fratele lui. Îşi dorea foarte mult să-i povestească lui Frank despre seara aceea, atât despre cumplita moarte a lui Arthur, cât şi despre revelaţia că a fi paramedic era lucrul cel mai bun pe care îl putea face cu viaţa lui. Până în seara asta, nu fusese sigur. Îşi căutase o profesie de atât de mult timp. Fusese barman, paparazzo, jurnalist de divertisment, apoi iarăşi paparazzo, apoi din nou barman – şi asta doar în ultimii doisprezece ani.

Frank locuia într-un turn de sticlă aflat la marginea sudică a oraşului, pe malul lacului. Jeevan ieşi din parc şi aşteptă o vreme pe trotuar, ţopăind pentru a se încălzi, se urcă într-un tramvai, care apăru din noapte plutind ca un vapor, şi îşi sprijini fruntea de geam pe când acesta înaintă încet pe Carlton Street, întorcându-se din drumul pe care mersese spre casă. Viscolul redusese aproape de tot vizibilitatea, aşa că tramvaiul se deplasa la pas. Mâinile îl dureau de cât apăsase inima refractară a lui Arthur. Tristeţea întâmplării, amintiri de când îl fotografiase pe Arthur la Hollywood, cu mulţi ani în urmă. Se gândea la fetiţă, Kirsten Raymonde, strălucitoare în machiajul ei de scenă; la cardiologul îngenunchind în costumul său gri; la ridurile de pe chipul lui Arthur, la ultimele lui cuvinte – „Şi pasărea…” –, iar asta îl făcu să se gândească la păsări, la Frank cu binoclul său în cele câteva dăţi când urmăriseră împreună păsările, la rochia de vară favorită a Laurei, albastră cu papagali galbeni; Laura, ce se va întâmpla cu ei? Încă era posibil să se ducă acasă

mai târziu sau era posibil ca ea să-l sune în orice clipă şi să-şi ceară

scuze. Aproape că ajunse de unde plecase, teatrul închis şi întunecat zărindu-se la câteva străzi distanţă spre sud. Tramvaiul se opri la mică distanţă de Yonge Street, iar el văzu că o maşină

derapase pe şinele acestuia, trei oameni împingând-o în timp ce roţile i se învârteau inutil în zăpadă. Telefonul îi vibră din nou în buzunar, dar, de data asta, nu era Laura.

— Hua, rosti el.

19