— Îmi amintesc.
— De azi-dimineaţă, am internat peste două sute de pacienţi cu gripă, rosti Hua. O sută şaizeci în ultimele trei ore. Cincisprezece dintre ei au murit. Secţia de Urgenţe este plină de cazuri noi. Avem paturi până şi pe holuri. Ministerul Sănătăţii din Canada este pe cale să facă un anunţ.
Jeevan îşi dădu seama că nu era doar epuizare. Hua era înspăimântat.
Jeevan trase clopoţelul şi se îndreptă către uşa din spate. Se pomeni uitându-se la ceilalţi pasageri. La tânăra femeie care avea o pungă cu alimente, la bărbatul în costum sobru care se juca pe telefonul mobil, la cuplul în vârstă care sporovăia încet în hindi.
Venea oare vreunul dintre ei de la aeroport? Conştientiză faptul că
toţi respirau în jurul lui.
— Ştiu cât de paranoic poţi deveni, zise Hua. Crede-mă, eşti ultima persoană pe care aş fi sunat-o dacă aş fi crezut că e ceva neimportant, dar…
Jeevan lovi cu palma sticla uşii. Cine o atinsese înaintea lui?
Vatmanul se uită urât peste umăr, dar îl lăsă să coboare. Uşile şuierară şi se închiseră în urma lui Jeevan, iar el păşi în viscol.
— Dar nu crezi că e ceva lipsit de importanţă.
Jeevan trecea pe lângă maşina împotmolită, cu roţile încă
învârtindu-i-se inutil în zăpadă. Yonge Street era chiar în faţă.
— Sunt sigur că nu e ceva lipsit de importanţă. Ascultă, trebuie să mă întorc la treabă.
— Hua, sper că nu te-ai ocupat toată ziua de pacienţii ăştia.
21
— Sunt în regulă, Jeevan, n-o să păţesc nimic. Trebuie să plec.
Te sun mai târziu.
Jeevan îşi băgă telefonul în buzunar şi merse mai departe prin zăpadă, cotind spre sud pe Yonge Street, către lac şi către turnul în care locuia fratele lui. „Eşti în regulă, Hua, bătrân prieten, sau vei fi în regulă?” Era profund neliniştit. Luminile de la Elgin and Winter Garden Theatre Centre se zăreau chiar în faţă. Interiorul teatrului era întunecat acum, afişele încă anunţau piesa Regele Lear, cu Arthur având flori în păr şi privirea ridicată în lumina albastră, ţinând-o pe Cordelia moartă în braţele lui. Jeevan se opri pentru a se uita la afişe. Plecă încet mai departe, gândindu-se la telefonul ciudat primit de la Hua. Yonge Street era complet pustie. Se opri în uşa unui magazin care vindea valize, pentru a-şi trage sufletul, şi privi un taxi înaintând încet pe strada nedeszăpezită, dezvăluind viscolul în lumina farurilor sale, iar această imagine, zăpadă în lumini, îl transportă pentru un moment în imitaţia de viscol de pe scena de la Elgin Theatre. Clătină din cap pentru a alunga imaginea privirii goale a lui Arthur şi porni mai departe cuprins de o ameţeală
obosită, prin umbrele şi luminile portocalii de sub Gardiner Expressway către sticloasa margine sudică a oraşului Toronto.
Viscolul era mai sălbatic pe Queens Quay, vântul bătând dinspre lac. Jeevan tocmai ajunsese, în cele din urmă, la blocul lui Frank când Hua sună din nou.
— Mă gândeam la tine, spuse Jeevan. Chiar este…?
— Ascultă, rosti Hua, trebuie să pleci din oraş.
— Poftim? În noaptea asta? Ce se petrece?
— Nu ştiu, Jeevan. Ăsta-i răspunsul scurt. Nu ştiu ce se petrece.
Este o gripă, măcar atât lucru este evident, dar n-am mai văzut niciodată aşa ceva. Este atât de rapidă. Pare să se răspândească atât de rapid…
— E mai rău?
— Secţia de Urgenţe e plină, spuse Hua, ceea ce-i o problemă
pentru că, în clipa asta, jumătate din personalul de-aici este prea bolnav pentru a lucra.
— Au luat boala de la pacienţi?
În holul blocului lui Frank, portarul de noapte frunzărea un ziar, un tablou abstract în cenuşiu şi roşu lumina pe peretele din spatele lui, portarul şi tabloul reflectându-se în dungi pe podeaua lustruită.
— Este cea mai rapidă perioadă de incubaţie pe care am văzut-o vreodată. Tocmai am văzut o pacientă care lucrează aici, la spital, ca infirmieră şi care era de serviciu azi-dimineaţă, când au început 22
să vină primii pacienţi. A început să se simtă rău câteva ore mai târziu, a plecat acasă mai devreme, iar prietenul ei a adus-o înapoi, după două ore, iar acum e pe ventilaţie. Dacă eşti expus la asta, te îmbolnăveşti în câteva ore.
— Crezi că o să se răspândească în afara spitalului…?
Lui Jeevan îi era destul de greu să gândească acum coerent.
— Nu, ştiu că s-a răspândit în afara spitalului. Este o epidemie în plină desfăşurare. Dacă se răspândeşte aici, se răspândeşte în tot oraşul, iar eu n-am mai văzut niciodată aşa ceva.
— Vrei să spui că ar trebui ca eu să…
— Spun că ar trebui să pleci acum. Sau, dacă nu poţi pleca, măcar fă-ţi provizii de hrană şi rămâi în apartamentul tău. Trebuie să mai dau câteva telefoane, zise el şi închise.
Portarul de noapte dădu pagina ziarului. Dacă ar fi fost altcineva decât Hua, Jeevan nu ar fi crezut, dar nu cunoscuse niciodată un om cu un dar mai mare de a minimaliza lucrurile. Iar dacă Hua spunea că era epidemie, atunci „epidemie” nu era un cuvânt suficient de puternic. Jeevan se simţi zdrobit de o certitudine bruscă, şi anume că asta era, că această boală descrisă de Hua avea să fie linia de demarcaţie între „înainte” şi „după”, o linie trasată prin viaţa lui.
Jeevan se gândi că era posibil să nu mai fie prea mult timp. Se îndepărtă de blocul lui Frank şi trecu de cafeneaua de pe chei, de micul port plin cu ambarcaţiuni de agrement acoperite cu zăpadă, după care intră în magazinul alimentar aflat în cealaltă parte a portului. Când intră, rămase locului un moment, clipind în lumină.
Doar unu sau doi alţi clienţi rătăceau printre rafturi. Simţi că ar trebui să sune pe cineva, dar pe cine? Hua era singurul lui prieten apropiat. Pe fratele lui avea să-l vadă în câteva minute. Părinţii lui erau morţi, iar cu Laura nu prea îi venea să vorbească. Se decise să
