aştepte până va ajunge la Frank, se va uita la ştiri, apoi va parcurge contactele din agenda telefonului şi îi va suna pe toţi cunoscuţii.
Un mic televizor era montat deasupra tejghelei unde se developau filmele, pe un program de ştiri. Jeevan se apropie de el.
O reporteră stătea în faţa spitalului Toronto General, în zăpadă, iar un text alb se derula pe lângă capul ei. Toronto General şi alte două
spitale locale fuseseră izolate. Ministerul Sănătăţii din Canada confirma izbucnirea gripei georgiene. Deocamdată nu erau date publicităţii numere, dar existaseră decese, iar alte informaţii aveau să fie disponibile în curând. Se sugera că oficialii georgieni şi ruşii nu prea fuseseră sinceri în privinţa severităţii crizei de-acolo.
23
Oficialii rugau pe toată lumea să facă tot posibilul pentru a rămâne calmă.
Ce înţelegea Jeevan prin pregătirea pentru dezastre se baza exclusiv pe filmele de acţiune, dar, pe de altă parte, văzuse multe filme de acţiune. Începu prin a lua apă, umplând un cărucior mare cu câte baxuri şi sticle putu îndesa. Avu un moment de îndoială în drum spre casa de marcat, în timp ce se lupta cu greutatea căruciorului – oare exagera? –, dar se decise că era prea târziu pentru a da înapoi. Casiera ridică o sprânceană, însă nu spuse nimic.
— Am parcat chiar la intrare, zise Jeevan. O să aduc înapoi căruciorul.
Casiera dădu obosită din cap. Era tânără, puţin peste 20 de ani probabil, cu breton negru, pe care şi-l tot îndepărta de pe ochi.
Împinse afară căruciorul imposibil de greu, pe jumătate împingând, pe jumătate derapând prin zăpada de la ieşire. Exista o rampă care ducea spre un mic aranjament de bănci şi ghivece. Căruciorul prinse viteză la vale, se împotmoli în zăpada adâncă şi alunecă
lateral într-un ghiveci.
Era 11.20. Supermarketul se închidea în 40 de minute. Îşi imagină cât de mult avea să dureze până ducea căruciorul în apartamentul lui Frank, până îl descărca, până îi explica şi până îl convingea că era zdravăn la cap, după care să se întoarcă la magazin pentru a lua alte provizii. Era vreo problemă dacă lăsa căruciorul acolo, deocamdată? Nu era nimeni pe stradă. Îl sună pe Hua în vreme ce se întorcea în supermarket.
— Ce se întâmplă?
Jeevan se deplasă grăbit printre rafturi în timp ce Hua vorbea.
Un alt bax de apă – Jeevan trăia cu impresia că niciodată nu puteai avea prea multe – şi nenumărate conserve, toate cutiile de ton şi fasole, şi supă de pe raft, paste şi tot ce părea că va ţine o vreme.
Spitalul era plin de pacienţi cu gripă, iar la celelalte spitale din oraş, situaţia era identică. Serviciul de ambulanţe era copleşit. 37 de pacienţi muriseră deja, inclusiv toţi care fuseseră în cursa de la Moscova şi cele două asistente de la Urgenţe care fuseseră de gardă
la sosirea primilor pacienţi. Jeevan se afla din nou la casă, casiera scanând conservele şi cutiile. Hua îi spuse că o sunase pe soţia lui şi îi zisese să-i ia pe copii şi să plece din oraş în noaptea asta, dar nu cu avionul. Acea parte a serii de la Elgin Theatre părea că se petrecuse într-o altă viaţă. Casiera se mişca foarte încet. Jeevan îi dădu un card de credit, iar ea se uită la el de parcă nu l-ar fi văzut 24
cu cinci sau zece minute în urmă.
— Ia-i pe Laura şi pe fratele tău, spuse Hua, şi plecaţi din oraş
în noaptea asta.
— Nu pot pleca din oraş în noaptea asta, nu cu fratele meu. La ora asta, nu pot închiria o dubă cu acces pentru scaunul cu rotile.
Drept răspuns se auzi un sunet estompat. Hua tuşea.
— Eşti bolnav?
Jeevan împingea căruciorul spre uşă.
— Noapte bună, Jeevan.
Hua închise, iar Jeevan se pomeni singur în zăpadă. Se simţea ca posedat. Umplu următorul cărucior cu hârtie igienică. Pe următorul cu alte conserve, plus carne congelată şi aspirină, saci de gunoi, înălbitor şi bandă adezivă.
— Lucrez la o instituţie caritabilă, îi spuse el fetei de la casă a treia sau a patra oară când avu de-a face cu ea, însă aceasta nu-i acorda prea multă atenţie.
Se uita la micul televizor de deasupra tejghelei unde se developau filme, scanându-i produsele de parcă era pe pilot automat. La al şaselea drum prin magazin, Jeevan o sună pe Laura, dar intră
mesageria vocală.
— Laura, începu el. Laura.
Se gândi că era mai bine să-i vorbească direct, dar era deja aproape 11.50, aşa că nu avea vreme pentru asta. Umplând alt cărucior cu mâncare, deplasându-se repede prin această lume cu miros de pâine şi flori, acest loc aproape dispărut, gândindu-se la Frank, care se afla în apartamentul său de la etajul 22, sus în viscol, cu insomnia lui şi cu proiectul de carte, cu exemplarul din New York Times vechi de o zi şi cu Beethoven. Jeevan îşi dorea cu disperare să ajungă la el. Se decise să o sune pe Laura mai târziu, se răzgândi şi o sună pe telefonul fix în timp ce stătea lângă casa de marcat, evitând s-o privească în ochi pe casieră.
— Jeevan, unde eşti?
Desluşi în vocea Laurei o notă uşor acuzatoare. Îi dădu casierei cardul de credit.
— Te uiţi la ştiri?
— Ar trebui?
— Laura, s-a declanşat o epidemie de gripă. E ceva serios.
— Chestia aia din Rusia sau de unde o fi? Ştiu de ea.
— A ajuns aici. E mai rău decât s-a crezut. Tocmai am vorbit cu Hua. Trebuie să părăseşti oraşul.
Se uită în sus la vreme pentru a vedea privirea pe care i-o 25
aruncase fata de la casă.
