— Un loc bun pentru ce?

— Pentru supravieţuire.

— Înţeleg, rosti portarul.

După ce îi dădu 60 de dolari, Jeevan rămase singur în faţa apartamentului fratelui său, cărucioarele fiind aliniate pe coridor.

Se gândi că poate ar fi trebuit să-l sune de la magazinul alimentar.

Era ora unu într-o noapte de joi, pe coridor fiind linişte, iar toate 27

uşile, închise.

— Jeevan, spuse Frank când veni la uşă. Ce plăcere neaşteptată.

— Eu…

Jeevan nu ştiu cum să-i explice, aşa că, în loc să vorbească, se dădu îndărăt şi făcu un gest slab spre cărucioare. Frank înaintă în scaunul său cu rotile şi se uită în hol.

— Văd că ai fost la cumpărături, rosti Frank.

28

4

Elgin and Winter Garden Theatre Centre era gol deja, cu excepţia unui paznic, care juca Tetris pe telefon, în foaier, şi a producătorului executiv, care se decisese să dea cumplitul telefon dintr-un birou de la etaj. Fu surprins când avocatul lui Arthur răspunse la telefon, pentru că, la urma urmelor, era ora unu noaptea, cu toate că, desigur, avocatul se afla în Los Angeles. Oare avocaţii din divertisment lucrau în mod normal până la zece p.m. ora Pacificului? Producătorul presupuse că, în acest segment în care îşi desfăşurau profesia, competiţia era neobişnuit de mare. Transmise mesajul despre moartea lui Arthur, apoi plecă acasă.

Avocatul, care fusese dependent de muncă toată viaţa lui şi care se antrenase a supravieţui cu perioade de somn de 20 de minute, îşi petrecu două ore revăzând testamentul lui Arthur Leander, apoi toate e-mailurile primite de la el. Existau câteva lucruri nelămurite.

Îl sună pe cel mai apropiat prieten al lui Arthur, pe care îl întâlnise o dată, la un ciudat dineu din Hollywood. Dimineaţă, după câteva telefoane din ce în ce mai iritante, cel mai bun prieten al lui Arthur începu să le sune pe fostele soţii ale lui Arthur.

29

5

Miranda se afla pe coasta sudică a Malaysiei când primi acel telefon. Era directoarea executivă a unei firme de transport şi fusese trimisă acolo pentru o săptămână, ca să observe condiţiile de pe teren, după cum se exprimase şeful ei.

— Pe teren? întrebase ea.

Leon zâmbise. Biroul lui era alături de al ei şi avea o vedere identică spre Central Park. Lucrau împreună de multă vreme deja, de peste zece ani, şi supravieţuiseră împreună la două reorganizări ale corporaţiei şi la o relocare de la Toronto la New York. Nu erau tocmai prieteni, cel puţin nu se vedeau în afara biroului, dar ea îl considera pe Leon aliatul cel mai prietenos.

— Ai dreptate, a fost o alegere ciudată a cuvintelor, spusese el.

Atunci, condiţiile de pe mare.

Asta se întâmpla în anul în care 12 procente din flota comercială

a lumii zăcea la ancoră pe coasta Malaysiei, navele-container fiind inactive din pricina colapsului economic. Ziua, masivele vapoare se vedeau ca nişte siluete cenuşii-maronii pe fundalul cerului, neclare în pâclă. Doi până la şase oameni se aflau pe un vas, un echipaj scheletic bântuia prin încăperi şi coridoare pustii, zgomotul paşilor lor stârnind ecouri sumbre.

— Ne simţim singuri, îi spuse unul dintre ei Mirandei când aterizase pe o punte, cu un elicopter al companiei, împreună cu un interpret şi cu un şef al unei echipe locale.

Compania avea aici o duzină de vapoare la ancoră.

— Nu pot sta, pur şi simplu, să se relaxeze acolo, îi zisese Leon.

Şeful echipei locale nu-i rău, dar vreau ca ei să ştie că firma deţine controlul asupra situaţiei. Nu pot să nu-mi imaginez o armadă de petreceri plutitoare.

Dar oamenii erau serioşi şi rezervaţi şi se temeau de piraţi. Stătu de vorbă cu un bărbat care nu mai fusese pe ţărm de trei luni.

În acea seară, pe plaja din faţa hotelului ei, Miranda fu cuprinsă

de un sentiment de solitudine pe care nu şi-l putu explica. Crezuse că ştia tot ce era de ştiut despre această rămăşiţă a flotei, dar nu fusese pregătită pentru frumuseţea ei. Vapoarele erau luminate pentru a preveni coliziunile pe întuneric, iar când le privi, avu impresia că erau abandonate, strălucirea luminii la orizont dând impresia de mister şi depărtare imposibilă, făcându-le să pară un regat de poveste. Îşi ţinea telefonul în mână deoarece aştepta un 30

apel de la un prieten, dar, când acesta începu să vibreze, nu recunoscu numărul de pe ecran.

— Alo?

În apropiere, un cuplu se conversa în spaniolă. Studiase limba în ultimele câteva luni, iar acum înţelegea fiecare al treilea sau al patrulea cuvânt.

— Miranda Carroll?

O voce de bărbat, aproape familiară şi foarte britanică.

— Da, cu cine vorbesc?

— Nu cred că îţi aduci aminte de mine, dar ne-am cunoscut acum câţiva ani, la o petrecere de la Cannes. Sunt Clark Thompson.

Un prieten al lui Arthur.

— Ne-am mai întâlnit după aceea. Ai venit la un dineu în Los Angeles.

— Da, spuse el. Da, desigur, cum am putut uita…?

„Fireşte că n-a uitat, îşi dădu ea seama. Clark se poartă cu tact.”

Bărbatul îşi drese vocea.

— Miranda, rosti el. Mă tem că te sun pentru a-ţi da nişte veşti proaste. Poate că ar trebui să te aşezi.

Ea rămase în picioare.

— Spune-mi, îl îndemnă ea.

— Miranda, Arthur a murit aseară. A făcut infarct.

Luminile de pe mare se înceţoşară şi deveniră un şir de halouri care se suprapuneau.

— Îmi pare atât de rău. N-am vrut să afli de la ştiri.