îndepărtate – motorul, sistemul de alimentare şi toate celelalte componente pe care nimeni sub 20 de ani nu le văzuse vreodată în funcţiune –, iar deasupra cabinelor fuseseră instalate bănci pentru vizitii. Cabinele fuseseră golite de orice însemna exces de greutate, dar altminteri fuseseră lăsate intacte, cu uşi care se închideau şi geamuri auto dificil de spart, fiindcă atunci când călătoreau prin teritorii nesigure era plăcut să aibă un loc relativ sigur unde să-şi pună copiii. Cadrele principale ale căruţelor fuseseră construite pe şasiurile maşinilor, pe deasupra fiind puse prelate. Prelatele tuturor celor trei căruţe erau vopsite în cenuşiu-închis, pe ambele laturi fiind scris cu alb „Simfonia Itinerantă”.

— Nu, ei nu mă pot aresta pe-nvinuirea că am bătut bani falşi, spuse Dieter.

El învăţa rolul lui Lear, cu toate că nu era cu adevărat suficient de bătrân. Dieter mergea puţin în faţa celorlalţi actori, murmurându-i calului său favorit. Calului, Bernstein, îi lipsea jumătate din coadă, pentru că primul violoncel tocmai îşi schimbase coarda arcuşului, cu o săptămână în urmă.

— O, rosti August, întristătoare privelişte!

— Ştiţi ce înseamnă întristător? murmură a treia trompetă. Să

asculţi Regele Lear de trei ori la rând, pe caniculă.

— Ştiţi ce e şi mai întristător? Alexandra avea 15 ani şi era cea mai tânără dintre actorii din Simfonie. O găsiseră pe drum, când era bebeluş. Să călătoreşti patru zile între oraşe aflate la capătul ţinutului.

— Ce înseamnă „întristător”? întrebă Olivia.

Avea şase ani, era fata celui care cânta la tubă şi a unei actriţe pe nume Lin şi mergea în partea din spate a celei de-a doua căruţe, cu Gil şi un ursuleţ.

— Vom ajunge în St. Deborah by the Water peste vreo două ore, spuse Gil. N-ai absolut niciun motiv pentru care să-ţi faci griji.

Era gripa care explodase ca o bombă cu neutroni pe toată

suprafaţa pământului şi şocul colapsului care urmase după aceea, primii ani cumpliţi, când toată lumea umbla de colo colo, până când au înţeles cu toţii că nu exista niciun loc unde viaţa să continue ca înainte, aşa că s-au stabilit pe unde au putut, adunaţi laolaltă

37

pentru a fi în siguranţă, în popasuri pentru camioane, în foste restaurante şi în moteluri vechi. Simfonia Itinerantă se deplasa între aşezările lumii schimbate şi aşa făcuse de la cinci ani după colaps, când dirijoarea îşi adunase câţiva prieteni din orchestra militară, apoi părăsiseră împreună baza militară în care trăiseră şi se aventuraseră în teritoriul necunoscut.

Majoritatea oamenilor se stabiliseră deja pe undeva, deoarece tot combustibilul se alterase până în Anul 3 şi nu se putea merge pe jos la nesfârşit. După şase luni de călătorit din oraş în oraş – cuvântul

„oraş” fiind folosit la modul generic, pentru că uneori era vorba de trei, patru familii care locuiau într-un fost popas pentru camioane –

, orchestra dirijoarei dăduse peste trupa lui Gil de actori shakespearieni care evadaseră împreună din Chicago, după care lucraseră la o fermă câţiva ani şi erau pe drum de trei luni, aşa că

îşi combinaseră activităţile.

La 20 de ani după colaps, încă erau în mişcare, călătorind înainte şi înapoi pe malurile lacurilor Huron şi Michigan, în vest până la Traverse City, spre est şi nord dincolo de paralela 49, până la Kincardine. Urmau râul St. Clair spre sud, către oraşele pescăreşti Marine City şi Algonac, după care se întorceau. În cea mai mare parte, acest teritoriu era liniştit acum. Rar, întâlneau alţi călători, negustori ambulanţi în cea mai mare parte, transportând diverse mărfuri între oraşe. Simfonia cânta muzică – clasică, jazz, aranjamente orchestrale de cântece pop de dinainte de colaps – şi interpreta piesele lui Shakespeare. În primii câţiva ani, interpretaseră uneori piese mai moderne, dar, surprinzător, ceva ce nimeni nu anticipase, publicul părea să prefere piesele lui Shakespeare celorlalte propuneri teatrale.

— Oamenii vor ce a fost cel mai bun în lume, spuse Dieter.

El însuşi considera că este dificil de trăit în prezent. În liceu, făcuse parte dintr-o trupă punk, iar acum tânjea după sunetul chitarei electrice.

Se aflau deja la nu mai mult de două ore distanţă de St. Deborah by the Water. Repetiţiile la Lear se întrerupseseră pe la mijlocul actului al IV-lea, toată lumea fiind obosită, cheful fiind copleşit de căldură. Se opriră pentru a se odihni caii, iar Kirsten, care nu simţea nevoia de repaus, se îndepărtă câţiva paşi pe drum, pentru a arunca la ţintă cu cuţitele într-un copac. Aruncă de la cinci paşi, de la zece, de la douăzeci. Sunetul plăcut al lamelor lovind lemnul. Când Simfonia se puse din nou în mişcare, se urcă în spatele celei de-a doua căruţe, unde Alexandra se odihnea şi repara un costum.

38

— În regulă, rosti Alexandra reluând o conversaţie de mai devreme, deci, când ai văzut ecranul calculatorului, în Traverse City…

— Ce-i cu el?

În Traverse City, oraşul din care plecaseră recent, un inventator încropise un sistem electric într-un pod. Avea o funcţionare limitată, fiind o bicicletă staţionară care, atunci când se pedala viguros, putea alimenta un laptop, însă inventatorul avea aspiraţii mai mari: scopul nu era, de fapt, sistemul electric, scopul era că el căuta acces la internet. Câţiva dintre membrii mai tineri ai Simfoniei simţiseră

un uşor entuziasm când el spusese asta, amintindu-şi de poveştile auzite despre WiFi şi despre cloud-ul imposibil de imaginat, întrebându-se dacă internetul mai putea exista pe undeva, un invizibil punct de lumină suspendat în aerul din jurul lor.

— Era aşa cum îţi aminteai?

— Nu prea îmi aduc aminte cum arăta un ecran de calculator, recunoscu Kirsten.

A doua căruţă avea amortizoare foarte proaste, aşa încât mersul în ea o făcea mereu să simtă că îi huruie oasele.

— Cum se poate să nu-ţi aminteşti aşa ceva? Era frumos.

— Aveam opt ani.

Alexandra dădu din cap nesatisfăcută şi în mod evident gândind că, dacă ea ar fi văzut un ecran de calculator aprins când avea opt ani, şi-ar fi amintit.

În Traverse City, Kirsten se uitase la mesajul de pe ecran:

„Această pagină web nu este disponibilă.” Nu credea în mod serios că inventatorul avea să reuşească să găsească internetul, însă era fascinată de electricitate. Avea viziuni cu o veioză cu abajur roz pe o noptieră, o lumină nocturnă în formă de semilună pufoasă, un candelabru în sufragerie, o scenă strălucitoare. Inventatorul pedalase frenetic pentru ca ecranul să nu se stingă, explicând ceva despre sateliţi. Alexandra fusese extaziată, considerând ecranul un lucru magic, faţă de care nu avea nicio amintire. August se uitase la ecran cu o expresie pierdută.

Când Kirsten şi August intrau în case abandonate – acesta era un hobby al lor, tolerat de dirijoare pentru că, uneori, găseau lucruri utile –, August se uita cu jind la televizoare. În copilărie, fusese tăcut şi puţin timid, şi obsedat de muzica clasică; nu îl interesaseră deloc sporturile şi nu tânjise niciodată să-şi petreacă timpul cu oamenii, ceea ce însemna că îşi petrecuse multe ore singur, după orele de 39

şcoală, în diversele case din bazele militare ale Armatei SUA pe unde ajungeau, în timp ce fraţii lui jucau baseball şi îşi făceau prieteni noi. Un lucru plăcut legat de spectacolele de televiziune era că le găseai pretutindeni, programarea fiind identică indiferent dacă

părinţii tăi fuseseră detaşaţi în Maryland, California ori Texas.

Înainte de colaps, îşi petrecuse enorm de multă vreme uitându-se la televizor, cântând la vioară sau, uneori, făcând ambele lucruri simultan, iar Kirsten îşi putea imagina scena: August la nouă, la zece, la unsprezece ani, palid şi sfrijit, cu părul negru căzându-i în ochi şi cu o expresie serioasă, cumva fixă cântând la vioara de dimensiuni potrivite unui copil, învăluit în lumină electrică albastră.

Când intrau acum în diverse case, August căuta numere din Ghidul TV. Majoritatea învechite deja în momentul în care lovise pandemia, dar folosite de câţiva oameni chiar până la sfârşit. Îi plăcea să le răsfoiască mai târziu, în momentele liniştite. Pretindea că îşi amintea toate emisiunile şi serialele: navele spaţiale, sufrageriile cu sofale enorme din sitcomuri, ofiţerii de poliţie care sprintau pe străzile New Yorkului, sălile de tribunal în care prezidau judecători cu feţe grave. Căuta cărţi de poezie – chiar mai rare decât Ghidurile TV – şi le studia seara sau în timpul călătoriilor cu Simfonia.

Când Kirsten se afla în case, ea căuta revistele cu bârfe despre celebrităţi, deoarece cândva, pe vremea când avea 16 ani, răsfoise o revistă aflată pe o noptieră înnegrită de praf şi îşi găsise trecutul: O întâlnire fericită: Arthur Leander îşi ia fiul, pe Tyler, de pe LAX 2

Cu ţinuta în dezordine, Arthur îl întâmpină pe Tyler, în vârstă de şapte ani, care locuieşte în Ierusalim împreună cu mama sa, fotomodelul şi actriţa Elizabeth Colton.

Fotografia: Arthur, cu o barbă de trei zile, cu haine şifonate, cu o şapcă de baseball, ducând în braţe un băieţel care zâmbea privind faţa tatălui său, în vreme ce Arthur surâdea spre aparatul de fotografiat. Gripa georgiană avea să sosească peste un an.

— L-am cunoscut, îi spuse ea lui August cu glas pierit. El mi-a dat comicsurile pe care ţi le-am arătat!

Iar August dăduse din cap şi o rugase să-i arate din nou comicsurile.

Erau nenumărate lucruri legate de lumea de dinainte de colaps pe care Kirsten nu şi le putea aminti – adresa unde locuise, chipul 2 Aeroportul internaţional din Los Angeles (n.tr.) 40

mamei ei, emisiunile şi serialele TV despre care August nu înceta să

vorbească –, dar şi-l amintea pe Arthur Leander, iar după ce îl văzuse atunci în revistă, se uitase prin toate celelalte pe care le găsise în căutarea lui. Colecţionase fragmente pe care le pusese bine într-o gentuţă cu fermoar din rucsacul ei. O fotografie a lui Arthur aflat singur pe o plajă, părând gânditor şi deloc în formă. O poză a lui alături de prima soţie, Miranda, apoi, mai târziu, cu a doua soţie, Elizabeth, o blondă cu aspect subnutrit, care nu zâmbea aparatelor de fotografiat. După aceea, cu fiul lor, care era cam de vârsta lui Kirsten, şi cu a treia soţie, care semăna foarte mult cu a doua.

— Eşti ca o arheologă, spuse Charlie când Kirsten îi arătase descoperirile ei.

În copilărie, Charlie dorise să se facă arheologă. Era violoncelul al doilea şi una dintre cele mai bune prietene ale lui Kirsten.