Nimic din colecţia lui Kirsten nu-l sugera pe acel Arthur Leander de care îşi amintea, dar, de fapt, ce-şi amintea ea? Arthur era o vagă

impresie de bunătate şi păr cenuşiu, un om care, cândva, îi pusese în mâini două comicsuri – „Am un cadou pentru tine”, era ea aproape sigură că zisese el –, iar la ceva vreme după acest moment, cea mai clară amintire pe care o avea de dinainte de colaps: o scenă, un bărbat în costum vorbindu-i în timp ce Arthur zăcea nemişcat pe spate, cu paramedicii aplecaţi peste el, voci şi plânsete, şi oameni adunându-se, zăpadă căzând cumva, deşi se aflau înăuntru, lumina electrică revărsându-se asupra lor.

41

8

Comicsurile pe care i le dăduse Arthur Leander: două numere dintr-o serie despre care nimeni din Simfonie nu auzise vreodată, Dr. Eleven 3, vol. 1, nr. 1: Staţia Eleven and Dr. Eleven, vol. 1, nr. 2: Urmărirea. Până în Anul 20, Kirsten le memorase deja.

Dr. Eleven este fizician. El locuieşte pe o staţie spaţială, dar este o staţie spaţială foarte avansată, care a fost proiectată să semene cu o mică planetă. Există mări albastre adânci şi insule stâncoase legate prin poduri, ceruri portocalii şi purpurii, cu două luni la orizont. Contrafagotul, care înainte de colaps lucrase în domeniul tipografic, îi spuse lui Kirsten că acele comicsuri fuseseră realizate cu mare cheltuială, cu toate acele imagini strălucitoare, cu acea hârtie specială, făcută să reziste în timp, că nu erau de fapt comicsuri de serie, ci, posibil, un capriciu al cuiva. Cine fusese acel cineva? Nu existau informaţii biografice pe niciunul dintre exemplare, iar în locul numelui autorului se aflau două iniţiale. „De M.C.” Pe coperta interioară a primului număr, cineva scrisese cu creionul „Exemplarul 2 din 10”. În al doilea număr, nota era

„Exemplarul 3 din 10”. Era oare posibil ca numai câte zece exemplare din fiecare cărticică să existe în lume?

Kirsten avusese grijă de comicsuri cât de bine putuse, dar deja aveau colţurile paginilor îndoite, iar marginile erau tocite. Primul număr se deschide la o imagine care se întinde pe ambele pagini.

Dr. Eleven stă în picioare pe nişte stânci negre şi priveşte spre marea indigo, în amurg. Mici ambarcaţiuni se deplasează între insule, turbine eoliene învârtindu-se la orizont. Îşi ţine pălăria în mână. Un mic animal alb se află alături de el. (Câţiva dintre membrii în vârstă

ai Simfoniei au confirmat că acest animal este câine, dar nu semăna cu niciun alt câine pe care Kirsten l-a văzut vreodată. Numele lui este Luli. Seamănă cu o încrucişare dintre o vulpe şi un nor.) Sub poză se află un rând de text: „Am stat şi m-am uitat la casa mea distrusă şi am încercat să uit dulceaţa vieţii de pe Pământ.”

3 Unsprezece (n.tr.).

42

9

Simfonia ajunse în St. Deborah by the Water pe la mijlocul după-amiezii. Înainte de colaps fusese unul dintre acele locuri care nu se află clar într-un oraş sau în altul – o staţie de benzină şi câteva restaurante înşirate pe o şosea pe care mai erau un motel şi un Walmart. Orăşelul marca graniţa sudică a teritoriului Simfoniei, dincolo de el nemaiaflându-se mare lucru, din câte ştia toată lumea.

Cu doi ani în urmă, îi lăsaseră aici pe Charlie şi chitara a şasea, Charlie fiind însărcinată cu copilul chitarei a şasea, făcându-se aranjamente ca ei să stea în fostul local Wendy’s, de lângă staţia de benzină, pentru ca ea să nu nască pe drum. Acum, Simfonia întâlni o santinelă postată în partea de nord a oraşului, un băiat de aproximativ 15 ani, care şedea la marginea drumului, sub o umbrelă

de soare multicoloră.

— Îmi amintesc de voi, spuse el când ajunseră în dreptul lui.

V-aţi instalat tabăra la Walmart.

Simfonia trecu intenţionat încet prin St. Deborah by the Water, prima trompetă interpretând un solo dintr-un concert de Vivaldi, dar ciudat fu că muzica nu atrase aproape deloc curioşi în drumul său. În Traverse City, mulţimea care îi urmase pe stradă la sosire ajunsese la circa o sută de oameni, însă aici doar patru sau cinci ieşiră la uşi ori apărură de după clădiri pentru a se uita la ei, iar niciunul dintre ei nu fu Charlie sau chitara a şasea.

Walmartul se afla în capătul sudic al oraşului, imaginea parcării unduindu-se din pricina căldurii. Simfonia îşi opri căruţele lângă

uşile sparte, după care începură ritualurile familiare de a se îngriji de cai şi de a se certa în privinţa piesei pe care s-o joace în seara aceea ori dacă ar trebui să fie doar muzică, dar, în tot acest timp, nici Charlie, nici a şasea chitară nu apăru.

— Probabil că lucrează pe undeva, spuse August, însă lui Kirsten i se părea că oraşul era prea gol.

Miraje se formau la distanţă, bazine fantomatice pe drum. Un bărbat care împingea o roabă parcă păşea pe apă. O femeie căra un morman de rufe printre clădiri. Kirsten nu văzu pe nimeni altcineva.

— Aş sugera Lear pentru seara asta, zise Sayid, un actor, dar nu ştiu dacă am dori să facem locul ăsta şi mai deprimant.

— Măcar de data asta, sunt de acord cu tine, spuse Kirsten.

Ceilalţi actori se certau. Regele Lear pentru că repetaseră piesa toată săptămâna. – August părea nervos – sau Hamlet fiindcă nu-l 43

mai jucaseră de-o lună?

— Visul unei nopţi de vară, zise Gil rezolvând impasul. Cred că e nevoie de zâne în seara asta.

— Suntem toţi?

— Ar fi mai bine să-i strigi pe toţi, unul după altul, după listă.

Jackson îl interpretase pe Bottom un deceniu şi era singurul care nu avea nevoie de scenariu. Până şi Kirsten trebuise să se uite de două ori pe text. N-o mai jucase pe Titania de câteva săptămâni.

— Locul ăsta pare cam tăcut, nu-i aşa?

Dieter stătea lângă Kirsten, puţin retraşi faţă de locul unde repetau ceilalţi.

— E sinistru. Îţi aminteşti cum era ultima dată când am fost aici?

Zece sau cincisprezece copii ne-au urmat prin oraş, când am sosit, şi au privit repetiţia.

— E rândul tău, zise Dieter.

— Nu mă înşel, nu-i aşa? Kirsten se îndrepta spre ceilalţi. Se înghesuiau în jurul nostru.

Dieter se încruntă privind drumul pustiu.

— … Adio, zână! Priveşte, Oberon se-arată, spuse Alexandra, care îl interpreta pe Puck.

— O, de-ar pleca! zise Lin, care o juca pe zână. Stăpâna-mi vine, iată!

— Trufaşă Titania, nu mă bucur că te-ntâlnesc sub scânteierea lunii.

Sayid avea o atitudine regească de care Kirsten se îndrăgostise cândva. Aici, în această parcare, pe o căldură sufocantă, cu pete de sudoare care îi pătau tricoul la subsuoară, cu blugii rupţi la genunchi, era perfect credibil ca rege.

— Da, iată-l deci pe Oberon, gelosul. Kirsten păşi mai departe cu toată fermitatea de care fu în stare. Fuseseră un cuplu până cu patru luni în urmă, când ea se culcase cu un negustor ambulant, mai mult sau mai puţin din plictiseală, iar acum îi venea greu să

întâlnească privirea lui când jucau împreună în Visul unei nopţi de vară. Să mergem, zâne dragi! Nu mai cunosc tovărăşia lui, nici aşternutul.

La această replică, se auziră râsete înfundate de pe margine.

Sayid zâmbi cu superioritate.

— Cristoase, îl auzi ea pe Dieter murmurând în spatele ei, chiar e necesar?

— Nesocotito, stai! rosti Sayid tărăgănând cuvintele. Nu-ţi sunt 44

eu soţ?

45