Fata se dădu îndărăt.

— I-ai cunoscut pe Charlie şi Jeremy?

Fata se uită peste umăr. Când îşi îndreptă din nou privirea spre Kirsten şi Dieter, dădu din cap aproape imperceptibil.

— Sunt ei…? întrebă Kirsten arătând cu mâna spre morminte.

— Au plecat, zise fata foarte încet.

— Aşa se pare! rosti Dieter.

— Când au…?

Însă nervii fetei cedară înainte să-şi termine Kirsten întrebarea.

O rupse la fugă pe după fundaţie, iar Kirsten îi auzi paşii pe drum.

Kirsten rămase cu Dieter, cu mormintele şi cu pădurea. Se uitară

unul la altul, dar nu era nimic de spus.

La scurtă vreme după ce se întoarseră la Walmart, tuba reveni în tabără cu propriul raport. Acesta întâlnise o cunoştinţă care locuia la motel. Omul îi spusese că fusese o epidemie. Treizeci de persoane muriseră de febră, inclusiv primarul. După asta avusese loc o schimbare în conducere, însă cunoştinţa tubei refuzase să explice ce dorise să spună cu asta. Zisese că douăzeci de familii plecaseră

de-atunci, inclusiv Charlie, chitara a şasea şi copilul lor. Spusese că

nimeni nu ştia unde plecaseră şi îl sfătuise să nu mai întrebe pe altcineva.

— O schimbare în conducere, spuse dirijoarea. Cât de corporatist sună!

Discutaseră o vreme despre pietrele funerare din cimitir. Ce însemnau mormintele dacă nu morţi? Oare pietrele funerare fuseseră puse în aşteptarea unui eveniment viitor?

— V-am zis, rosti Kirsten, că moaşa a spus că există un profet.

— Mda, e fantastic. Sayid desfăcea o ladă cu lumânări fără să se uite la nimeni. Chitara a şasea fusese unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. Exact ce-i trebuie fiecărui oraş!

— Cineva trebuie să ştie unde s-au dus, rosti dirijoarea. Ei trebuie să fi spus cuiva. Nu mai are nimeni prieteni aici?

— Îl ştiam pe un tip care locuia la IHOP, zise al treilea violoncel, dar m-am dus acolo mai devreme şi am văzut că uşa e acoperită cu o placă, apoi cineva de la Motor Lodge mi-a spus că a plecat din oraş

anul trecut. Nimeni nu a vrut să-mi zică unde s-au dus Charlie şi 53

Jeremy.

— Aici, nimeni nu-ţi spune nimic.

Lui Kirsten îi venea să plângă, dar, în loc de asta, privi fix spre pământ, plimbând cu piciorul o pietricică, de colo colo.

— Cum am putut să-i lăsăm aici? Lin îşi scutură costumul de zână, o rochie de cocktail argintie, care strălucea precum solzii unui peşte, ridicând în aer un nor de praf. Morminte, rosti ea. Nici măcar nu pot să-mi…

— Nu morminte, spuse Dieter. Pietre funerare.

— Oraşele se schimbă. Gil se sprijini în bastonul său, lângă a treia căruţă, uitându-se la clădirile şi grădinile din St. Deborah by the Water, la florile sălbatice de pe marginea drumului. Sigla McDonald’s reflectă ultimele raze de soare. N-am fi putut să

prevedem asta.

— Ar putea exista o explicaţie, rosti al treilea violoncel cu îndoială

în glas. E posibil ca ei să fi plecat, iar cineva – ştiu eu? – să fi crezut că au murit?

— Există un profet, spuse Kirsten. Există pietre funerare cu numele lor. Moaşa mi-a zis că ar trebui să încetez a mai pune întrebări şi că ar fi bine să plecăm rapid. V-am spus asta?

— Nu am reacţionat suficient de zgomotos primele şase dăţi când ai făcut-o? întrebă Sayid.

Dirijoarea suspină.

— Nu putem pleca până nu aflăm mai multe, zise ea. Hai să

respectăm programul din seara asta, iar după spectacol să facem nişte cercetări.

Căruţele erau aşezate una în spatele celeilalte, fundalul pentru Visul unei nopţi de vară – cearşafuri cusute laolaltă, murdare acum din pricina anilor petrecuţi pe drumuri, pe care era pictată o pădure fiind atârnat pe ele. Alexandra şi Olivia adunaseră crengi şi flori pentru a îmbunătăţi efectul, iar o sută de lumânări marcau marginile scenei.

— Vorbeam cu lidera noastră neînfricată, îi spuse August lui Kirsten mai târziu, între acordarea instrumentului şi alăturarea sa la restul grupului de coarde, iar ea crede că a şasea chitară şi Charlie trebuie să se fi dus spre sud, pe malul lacului.

— De ce spre sud?

— Pentru că la vest e apă, iar spre nord n-au luat-o. Altminteri, ne-am fi întâlnit cu ei pe drum.

Soarele apunea, iar cetăţenii din St. Deborah by the Water se adunau ca să vadă spectacolul. Erau mult mai puţini decât altă

54

dată, nu mai mult de treizeci de chipuri sumbre ale oamenilor aşezaţi pe două rânduri, pe prundişul din fosta parcare. Un câine cenuşiu, care semăna cu un lup, stătea tolănit la capătul rândului din faţă, cu limba legănându-i-se. Fata care o urmărise pe Kirsten nu se vedea nicăieri.

— Există totuşi ceva în sud?

August ridică din umeri.

— Linia de coastă, spuse el. Trebuie să fie ceva între aici şi Chicago, nu crezi?

— Se poate să fi părăsit linia ţărmului.

— E posibil, dar ei ştiu că noi nu mergem niciodată în interiorul Continentului. S-ar fi dus într-acolo doar dacă n-ar fi vrut să ne întâlnească, dar de ce să nu fi vrut…

Clătină din cap. Nimic din toate astea nu avea sens.

— Au avut o fetiţă, spuse Kirsten. Annabel.

— Aşa o chema pe sora lui Charlie.