10
Problema cu Simfonia Itinerantă era aceeaşi de care sufereau toate grupurile de oameni de pretutindeni încă de dinainte de colaps, fără îndoială de mult dinainte de începutul istoriei consemnate. De exemplu, începând cu violoncelul al treilea: câteva luni, acesta dusese un război de uzură cu Dieter, ca urmare a unei remarci neatente făcute de Dieter despre pericolele de a exersa la un instrument pe un teritoriu primejdios, fiindcă notele se puteau auzi de la un kilometru jumătate într-o zi senină. Dieter nu observase.
Cu toate astea, Dieter avea resentimente considerabile faţă de cornul al doilea din cauza a ceva ce spusese aceasta cândva despre felul lui de a juca. Aceste resentimente nu trecură neobservate – al doilea corn considera că Dieter era mărginit –, dar când cornul al doilea se gândea la oameni pe care nu îi plăcea prea mult îl plasa mult sub chitara a şaptea – de fapt, nu existau şapte chitare în Simfonie, însă chitariştii aveau o tradiţie, şi anume să nu-şi schimbe numerele când unul dintre ei murea sau pleca, aşa încât pe lista Simfoniei se aflau acum chitarele patru, şapte şi opt, locul unde se afla a şasea fiind deocamdată neclar deoarece ei terminaseră de repetat Visul unei nopţi de vară în parcarea de la Walmart, amenajau decorul între căruţe, se aflau deja de câteva ore în St. Deborah by the Water, dar el de ce nu apăruse încă? În sfârşit, a şaptea chitară
– a cărei vedere era atât de slăbită, încât nu-şi putea îndeplini majoritatea sarcinilor de rutină, reparaţii, vânătoare şi altele asemenea, lucru care ar fi fost în regulă dacă ar fi găsit alte modalităţi de a fi de ajutor, dar nu găsise – reprezenta, în esenţă, un balast inutil din punctul de vedere al cornului al doilea. A şaptea chitară era un om nervos pentru că era aproape orb. Putuse să vadă
rezonabil de bine cu o pereche de ochelari cu lentile extrem de groase, dar îi pierduse cu şase ani în urmă, iar de atunci trăise într-un peisaj confuz rezumat doar la culorile fiecărui anotimp –
vara în general verde, iarna în general cenuşie şi albă – în care siluete neclare apăreau, după care dispăreau înainte ca el să-şi poată da seama cine erau. Nu-şi dădea seama dacă durerile de cap erau pricinuite de faptul că îşi încorda ochii pentru a vedea sau de neliniştea cauzată de faptul că niciodată nu era în stare să vadă ce se apropia, însă ştia cert că situaţia nu era cu nimic uşurată de primul flaut, care avea obiceiul să suspine zgomotos ori de câte ori chitara a şaptea trebuia să întrerupă repetiţiile pentru a cere 46
lămuriri pentru că nu vedea.
Dar cea care era primul flaut era mai puţin iritată de a şaptea chitară decât de vioara a doua, August, care mai mereu lipsea de la repetiţii, fiind mereu plecat pentru a sparge o altă casă împreună cu Kirsten şi, până de curând, cu Charlie, ca şi cum el considera că
Simfonia însemna nişte unelte necrofage care cântau pe margine.
(„Dacă a vrut să se alăture unor unelte necrofage, îi spusese ea chitarei a patra, de ce nu s-a alăturat, pur şi simplu, unor unelte necrofage?” „Ştii cum sunt viorile”, zisese chitara a patra.) Pe August îl enerva a treia vioară, căreia îi plăcea să facă remarci insinuante despre August şi Kirsten, cu toate că ei mereu fuseseră prieteni apropiaţi şi, de fapt, făcuseră un pact secret în acest sens – prieteni pentru totdeauna şi nimic mai mult – un jurământ în timp ce beau cu localnicii, într-o noapte, în spatele ruinelor unui depou de autobuze, într-un oraş aflat pe malul sudic al lacului Huron –, iar vioara a treia se simţise jignită de vioara întâi în urma unei dispute de demult despre cine folosise ultima bucăţică de sacâz, în vreme ce prima vioară avea o atitudine rece faţă de Sayid pentru că Sayid îi respinsese avansurile, preferând-o pe Kirsten, care făcea eforturi considerabile încercând să ignore obiceiul violei de a insera cuvinte franţuzeşti în propoziţiile sale, de parcă mai vorbea cineva franceza în toată afurisita de Simfonie, în timp ce viola avea în secret resentimente faţă de altcineva şi aşa mai departe, şi tot aşa etc., iar această colecţie de gelozii meschine, nevroze, tulburări de stres posttraumatic nediagnosticate şi resentimente clocotinde trăia laolaltă, călătorea laolaltă, repeta laolaltă, dădea spectacole laolaltă
365 de zile pe an, într-o tovărăşie permanentă, într-un turneu permanent. Dar ceea ce făcea ca totul să fie suportabil erau prieteniile, desigur, camaraderia şi muzica, şi Shakespeare, momentele de frumuseţe şi bucurie transcentă când nu conta cine folosise ultima bucăţică de sacâz pe arcuşul său sau cine se culcase cu cine, deşi cineva – probabil, Sayid – scrisese „Sartre: infernul sunt ceilalţi oameni”, cu pixul, pe peretele interior al uneia dintre căruţe, iar altcineva tăiase „ceilalţi oameni” şi scrisese „celelalte flaute”.
Uneori, oamenii părăseau Simfonia, dar cei rămaşi înţelegeau ceva ce rareori era rostit cu voce tare. În Anul 20, civilizaţia era un arhipelag de mici oraşe. Cei din aceste oraşe se apăraseră de cei sălbăticiţi, îşi îngropaseră vecinii, trăiseră şi muriseră, şi suferiseră
în anii sângeroşi de după colaps, supravieţuiseră unor coşmaruri de 47
nedescris, numai rămânând împreună şi calmi, aşa că nu erau foarte încântaţi să-i primească pe străini.
— Oraşele mici nu erau foarte primitoare nici înainte, spusese August cândva, la ora trei dimineaţa, sigura dată când Kirsten îşi amintea să fi vorbit cu cineva despre asta, într-o friguroasă noapte de primăvară, în apropiere de oraşul New Phoenix. Avea 15 ani pe atunci, ceea ce însemna că August avea 18, iar ea se alăturase Simfoniei abia cu un an în urmă. În zilele acelea, avea probleme cu somnul, aşa că stătea adesea cu santinela de noapte. August îşi amintea viaţa de dinainte de pandemie ca pe un nesfârşit şir de copii care îl studiau şi emiteau, cu diverse accente, variaţiuni pe tema
„Nu eşti de pe-aici, nu-i aşa?”, aceste întâlniri fiind intercalate cu camioane de mutat mobilă. Dacă atunci îi fusese greu să ajungă în locuri noi, în acea lume ridicol de uşoară, în care mâncarea se găsea pe rafturile supermarketurilor, iar a călători însemna doar să iei loc într-o maşină alimentată cu carburant, iar apa curgea de la robinet, acum era infinit mai greu. Simfonia era insuportabilă, infernul erau celelalte flaute sau ceilalţi oameni, sau oricine folosise ultima bucăţică de sacâz, sau oricine lipsise cel mai mult de la repetiţii, însă adevărul era că Simfonia reprezenta singura lor casă.
Când terminară repetiţia la Visul unei nopţi de vară, Kirsten rămase în picioare lângă căruţe, cu palmele apăsate pe frunte, încercând să alunge cu puterea voinţei o durere de cap.
— Te simţi bine? întrebă August.
— Infernul sunt ceilalţi actori, spuse Kirsten. Şi foştii iubiţi.
— Rămâi la muzicieni. Cred că, în general, suntem mai zdraveni la cap.
— O să fac o plimbare, să văd dacă o pot găsi pe Charlie.
— Aş veni cu tine, dar sunt de serviciu la pregătirea cinei.
— Nu mă deranjează să mă duc singură, zise ea.
O toropeală de după-amiază târzie cuprinsese oraşul, lumina fiind mai intensă, iar umbrele mărindu-se pe drum. La fel ca pretutindeni, şoseaua se dezintegra şi aici, în fisurile şi gropile adânci apărând adevărate grădini de buruieni. Flori sălbatice creşteau pe lângă petice cu legume, la marginea asfaltului, inflorescenţe de morcovi sălbatici susurând în palma întinsă a lui Kirsten. Trecu pe lângă Motor Lodge, unde locuiau cele mai vechi familii din oraş, rufe fluturând în adierea vântului, uşile camerelor motelului fiind deschise, un băieţel jucându-se cu o maşinuţă între două tufe de roşii dintr-o grădină de legume.
48
Plăcerea de a fi singură măcar o dată, departe de zarva Simfoniei.
Era posibil să-şi ridice ochii spre sigla McDonald şi să-şi imagineze în treacăt, uitându-se doar în sus, unde se vedeau doar sigla şi cerul, că aceasta încă era lumea de dinainte, iar ea putea intra ca să-şi ia un burger. Ultima dată când fusese aici, în fostul IHOP4
locuiau trei sau patru familii, dar acum fu surprinsă să vadă că o placă din lemn fusese bătură în cuie peste uşă, iar pe ea se afla un semn indescifrabil, făcut cu spray argintiu – ceva ca un „t” cu o linie sub el. Cu doi ani în urmă, fusese urmată prin tot oraşul de o ceată
de copii, dar acum nu văzu decât doi, băieţelul cu maşinuţa de jucărie şi o fetiţă de vreo 11 ani, care o urmări cu privirea din pragul unei uşi. Un bărbat înarmat şi purtând ochelari reflectorizanţi păzea staţia de benzină ale cărei geamuri erau acoperite de perdele cândva înflorate. O tânără şi foarte însărcinată femeie se bronza cu ochii închişi într-un şezlong aflat lângă pompele de combustibil. Prezenţa unui paznic înarmat în mijlocul oraşului sugera că locul era nesigur
– oare fuseseră jefuiţi recent, cu ocazia unui raid? –, însă, cu siguranţă, nu foarte nesigur dacă o femeie însărcinată făcea plajă la vedere. Nu prea avea sens. McDonald’s găzduise două familii, dar unde plecaseră acestea? Acum, o placă fusese bătută în cuie peste uşă, pe ea fiind desenat cu spray acelaşi simbol ciudat.
Wendy’s era o clădire joasă şi pătrată, arătând de parcă ar fi fost încropită dintr-un kit de construcţii, într-o epocă nepăsătoare faţă
de arhitectură, dar avea o uşă frumoasă în faţă. Fusese înlocuită, acum fiind din lemn solid, cineva dându-şi osteneala să sculpteze un şir de flori şi mânerul. Kirsten îşi trecu degetele peste petalele din lemn înainte de a bate.
Oare de câte ori nu-şi imaginase acest moment de-a lungul celor doi ani în care călătorise departe de prietena ei? Bătând la uşa înflorată, Charlie deschizându-i, cu un copil în braţe, lacrimi şi râsete, a şasea chitară zâmbind lângă ea. „Mi-a fost atât de dor de tine!” Dar femeia care deschise uşa îi era necunoscută.
— Bună ziua, spuse Kirsten. O caut pe Charlie.
— Îmi pare rău, pe cine?
Tonul femeii nu era neprietenos, dar în ochii ei nu se zări nici urmă de recunoaştere. Era cam de vârsta lui Kirsten sau puţin mai tânără, iar lui Kirsten i se păru că nu se simţea bine. Era foarte palidă şi prea slabă, cu cearcăne negre sub ochi.
4 International House of Pancakes – lanţ de localuri din SUA specializat în mic dejunuri (n.tr.).
49
— Charlie. Charlotte Flarrison. A stat aici cam cu doi ani în urmă.
— Aici, la Wendy’s?
