— Au plecat? De ce ar fi plecat? Unde s-au dus?

Moaşa se uită la femeia care o poftise pe Kirsten înăuntru.

Aceasta îşi coborî privirea spre duşumea. Niciuna din ele nu zise nimic.

— Măcar spuneţi-mi când, rosti Kirsten. De când au plecat?

— Cam de un an.

— A născut?

— O fetiţă, Annabel. Perfect sănătoasă.

— Şi doar asta poţi să-mi spui?

Kirsten avu fantezia plăcută de a pune un cuţit la gâtul moaşei.

— Alissa, i se adresă Maria celeilalte femei, eşti foarte palidă, dragă. De ce nu te duci să te întinzi?

Alissa dispăru după o draperie care ţinea loc de uşă spre o altă

cameră. Moaşa se ridică repede.

— Prietena ta a respins avansurile profetului, şopti ea aproape de urechea lui Kirsten. Au trebuit să plece din oraş. Nu mai pune întrebări şi spune-le oamenilor tăi să plece cât mai repede posibil.

Se aşeză înapoi în fotoliu şi începu să tricoteze din nou. Mulţumesc că ai trecut pe-aici, rosti ea cu voce suficient de tare pentru a fi auzită în cealaltă încăpere. Va da spectacol Simfonia în seara asta?

50

— Visul unei nopţi de vară. Cu acompaniament orchestral.

Lui Kirsten îi fu greu să vorbească fără să-i tremure vocea. Că, după doi ani, Simfonia avea să ajungă în St. Deborah by the Water şi să descopere că Jeremy şi Charlie plecaseră deja era o posibilitate care nu-i trecuse niciodată prin minte.

— Oraşul ăsta pare diferit faţă de cum era ultima dată când am fost aici, rosti ea.

— O, grăi moaşa pe un ton vesel, chiar este! E complet diferit.

Kirsten ieşi şi închise uşa în urma ei. Fata pe care o observase mai devreme în pragul unei uşi o urmase aici, iar acum se afla pe partea cealaltă a drumului, privind-o. Kirsten dădu din cap spre ea.

Fata dădu şi ea din cap. Era o copilă serioasă, şleampătă într-un mod care sugera neglijenţă, cu părul încâlcit, cu gulerul tricoului rupt. Kirsten dori s-o strige, s-o întrebe dacă ştia unde se duseseră

Charlie şi Jeremy, dar ceva din privirea fetei o făcu să se simtă

neliniştită. Îi ceruse cineva fetei s-o supravegheze? Kirsten se răsuci pentru a-şi continua drumul, plimbându-se cu o nepăsare studiată

şi încercând să dea impresia că era interesată doar de lumina după-amiezii târzii, de florile sălbatice, de libelulele care pluteau pe curenţii de aer. Când se uită peste umăr, văzu că fata o urmărea la o oarecare distanţă.

Cu doi ani în urmă, făcuse această plimbare împreună cu Charlie, amândouă întârziind inevitabilul în ultimele ore de dinainte de plecarea Simfoniei.

— Aceşti doi ani vor trece repede, spusese Charlie.

Şi chiar trecuseră repede, acum când Kirsten se gândea la asta.

În sus până la Kincardine, înapoi pe coastă şi la vale pe cursul râului St. Clair, iarna petrecută într-unul dintre oraşele pescăreşti de pe St. Clair. Spectacole cu Hamlet şi Lear la primăria care fusese liceu înainte. Poveste de iarnă, Romeo şi Julieta, muzicienii dând spectacole aproape în fiecare seară, apoi Visul unei nopţi de vară, când vremea se încălzise. Primăvara, jumătate din cei din Simfonie se îmbolnăviseră, cu febră mare şi vomă, dar cu toţii îşi reveniseră, cu excepţia celei de-a treia chitare – un mormânt alături de drumul care ieşea din New Phoenix –, „şi ne-am continuat drumul, Charlie, ca întotdeauna, în toate acele luni, iar eu mereu m-am gândit că tu te afli în acest oraş”.

În faţa ei pe drum se afla cineva care se apropia repede pentru a o întâlni. Acum, soarele atingea vârfurile copacilor, iar drumul era în umbră, aşa că avu nevoie de câteva clipe pentru a-l recunoaşte 51

pe Dieter.

— Ar trebui să ne întoarcem, spuse ea.

— Întâi, vreau să-ţi arăt ceva. Vei dori să vezi asta.

— Ce este?

Nu-i plăcu tonul lui. Ceva îl năucise. În timp ce mergeau alături, ea îi povesti ce-i zisese moaşa. El se încruntă.

— A spus când au plecat? Eşti sigură că asta a zis?

— Fireşte că sunt sigură. De ce?

La marginea nordică a oraşului începuseră lucrările la o nouă

clădire, fundaţia fiind turnată chiar înainte de apariţia gripei georgiene. Era un strat de beton plin de bare metalice pe care acum creşteau vrejuri. Dieter părăsi drumul şi o conduse pe o cărare din spatele ei.

În toate oraşele existau cimitire, iar cel din St. Deborah by the Water se mărise considerabil de când îl vizitase ultima dată, cu doi ani în urmă, împreună cu Charlie. Între fundaţia abandonată şi clădire existau vreo trei sute de morminte despărţite de alei ordonate. În cea mai nouă secţiune, pietre de mormânt proaspăt vopsite străluceau albe în iarbă.

— Nu, rosti ea, o, nu, te rog…

— Nu sunt ei, spuse Dieter. Trebuie să-ţi arăt asta, dar nu sunt ei.

Trei pietre de mormânt alcătuiau un rând în umbrele după-amiezii, numele fiind pictate îngrijit, cu negru: „Charlie Harrison, Jeremy Leung, Annabel (bebeluş)”. Pe toate trei era aceeaşi dată: 20 iulie Anul 19.

— Nu sunt ei, zise Dieter din nou. Priveşte pământul. Nimeni nu este înmormântat sub acele pietre funerare.

Oroarea de a le vedea numele acolo. Se simţi slăbită la vederea lor. Dar îşi dădu seama că el avea dreptate. Cele mai noi pietre de mormânt, aflate la capătul cel mai îndepărtat al cimitirului, erau inconfundabil fixate deasupra unor movile de pământ. Tiparul era caracteristic unui grup de treizeci de morminte care aveau o vechime de un an jumătate, datele morţii încadrându-se într-un interval de două săptămâni. Era evident că fusese o boală, ceva care se răspândise repede şi cumplit în frigul iernii. Dar după asta începeau neregularităţile: aproximativ jumătate din mormintele de după

boala din iarnă arătau ca nişte morminte, în vreme ce altele, printre care ale lui Charlie şi Jeremy şi al pruncului lor, aveau pietre funerare puse pe pământ perfect plat şi nerăscolit.

— Nu are sens, spuse ea.

52

— Am putea s-o întrebăm pe umbra ta.

Fata care o urmărise pe Kirsten prin oraş se oprise la marginea cimitirului, lângă fundaţie, şi se uita la ei.

— Tu, rosti Kirsten.