Go to page:

Text Size:

El însuşi considera că este dificil de trăit în prezent. În liceu, făcuse parte dintr-o trupă punk, iar acum tânjea după sunetul chitarei electrice.

Se aflau deja la nu mai mult de două ore distanţă de St. Deborah by the Water. Repetiţiile la Lear se întrerupseseră pe la mijlocul actului al IV-lea, toată lumea fiind obosită, cheful fiind copleşit de căldură. Se opriră pentru a se odihni caii, iar Kirsten, care nu simţea nevoia de repaus, se îndepărtă câţiva paşi pe drum, pentru a arunca la ţintă cu cuţitele într-un copac. Aruncă de la cinci paşi, de la zece, de la douăzeci. Sunetul plăcut al lamelor lovind lemnul. Când Simfonia se puse din nou în mişcare, se urcă în spatele celei de-a doua căruţe, unde Alexandra se odihnea şi repara un costum.

— În regulă, rosti Alexandra reluând o conversaţie de mai devreme, deci, când ai văzut ecranul calculatorului, în Traverse City…

— Ce-i cu el?

În Traverse City, oraşul din care plecaseră recent, un inventator încropise un sistem electric într-un pod. Avea o funcţionare limitată, fiind o bicicletă staţionară care, atunci când se pedala viguros, putea alimenta un laptop, însă inventatorul avea aspiraţii mai mari: scopul nu era, de fapt, sistemul electric, scopul era că el căuta acces la internet. Câţiva dintre membrii mai tineri ai Simfoniei simţiseră

un uşor entuziasm când el spusese asta, amintindu-şi de poveştile auzite despre WiFi şi despre cloud-ul imposibil de imaginat, întrebându-se dacă internetul mai putea exista pe undeva, un invizibil punct de lumină suspendat în aerul din jurul lor.

— Era aşa cum îţi aminteai?

— Nu prea îmi aduc aminte cum arăta un ecran de calculator, recunoscu Kirsten.

A doua căruţă avea amortizoare foarte proaste, aşa încât mersul în ea o făcea mereu să simtă că îi huruie oasele.

— Cum se poate să nu-ţi aminteşti aşa ceva? Era frumos.

— Aveam opt ani.

Alexandra dădu din cap nesatisfăcută şi în mod evident gândind că, dacă ea ar fi văzut un ecran de calculator aprins când avea opt ani, şi-ar fi amintit.

În Traverse City, Kirsten se uitase la mesajul de pe ecran:

„Această pagină web nu este disponibilă.” Nu credea în mod serios că inventatorul avea să reuşească să găsească internetul, însă era fascinată de electricitate. Avea viziuni cu o veioză cu abajur roz pe o noptieră, o lumină nocturnă în formă de semilună pufoasă, un candelabru în sufragerie, o scenă strălucitoare. Inventatorul pedalase frenetic pentru ca ecranul să nu se stingă, explicând ceva despre sateliţi. Alexandra fusese extaziată, considerând ecranul un lucru magic, faţă de care nu avea nicio amintire. August se uitase la ecran cu o expresie pierdută.

Când Kirsten şi August intrau în case abandonate – acesta era un hobby al lor, tolerat de dirijoare pentru că, uneori, găseau lucruri utile –, August se uita cu jind la televizoare. În copilărie, fusese tăcut şi puţin timid, şi obsedat de muzica clasică; nu îl interesaseră deloc sporturile şi nu tânjise niciodată să-şi petreacă timpul cu oamenii, ceea ce însemna că îşi petrecuse multe ore singur, după orele de 39

şcoală, în diversele case din bazele militare ale Armatei SUA pe unde ajungeau, în timp ce fraţii lui jucau baseball şi îşi făceau prieteni noi. Un lucru plăcut legat de spectacolele de televiziune era că le găseai pretutindeni, programarea fiind identică indiferent dacă

părinţii tăi fuseseră detaşaţi în Maryland, California ori Texas.

Înainte de colaps, îşi petrecuse enorm de multă vreme uitându-se la televizor, cântând la vioară sau, uneori, făcând ambele lucruri simultan, iar Kirsten îşi putea imagina scena: August la nouă, la zece, la unsprezece ani, palid şi sfrijit, cu părul negru căzându-i în ochi şi cu o expresie serioasă, cumva fixă cântând la vioara de dimensiuni potrivite unui copil, învăluit în lumină electrică albastră.

Când intrau acum în diverse case, August căuta numere din Ghidul TV. Majoritatea învechite deja în momentul în care lovise pandemia, dar folosite de câţiva oameni chiar până la sfârşit. Îi plăcea să le răsfoiască mai târziu, în momentele liniştite. Pretindea că îşi amintea toate emisiunile şi serialele: navele spaţiale, sufrageriile cu sofale enorme din sitcomuri, ofiţerii de poliţie care sprintau pe străzile New Yorkului, sălile de tribunal în care prezidau judecători cu feţe grave. Căuta cărţi de poezie – chiar mai rare decât Ghidurile TV – şi le studia seara sau în timpul călătoriilor cu Simfonia.

Când Kirsten se afla în case, ea căuta revistele cu bârfe despre celebrităţi, deoarece cândva, pe vremea când avea 16 ani, răsfoise o revistă aflată pe o noptieră înnegrită de praf şi îşi găsise trecutul: O întâlnire fericită: Arthur Leander îşi ia fiul, pe Tyler, de pe LAX 2

Cu ţinuta în dezordine, Arthur îl întâmpină pe Tyler, în vârstă de şapte ani, care locuieşte în Ierusalim împreună cu mama sa, fotomodelul şi actriţa Elizabeth Colton.

Fotografia: Arthur, cu o barbă de trei zile, cu haine şifonate, cu o şapcă de baseball, ducând în braţe un băieţel care zâmbea privind faţa tatălui său, în vreme ce Arthur surâdea spre aparatul de fotografiat. Gripa georgiană avea să sosească peste un an.

— L-am cunoscut, îi spuse ea lui August cu glas pierit. El mi-a dat comicsurile pe care ţi le-am arătat!

Iar August dăduse din cap şi o rugase să-i arate din nou comicsurile.

Erau nenumărate lucruri legate de lumea de dinainte de colaps pe care Kirsten nu şi le putea aminti – adresa unde locuise, chipul 2 Aeroportul internaţional din Los Angeles (n.tr.) 40

mamei ei, emisiunile şi serialele TV despre care August nu înceta să

vorbească –, dar şi-l amintea pe Arthur Leander, iar după ce îl văzuse atunci în revistă, se uitase prin toate celelalte pe care le găsise în căutarea lui. Colecţionase fragmente pe care le pusese bine într-o gentuţă cu fermoar din rucsacul ei. O fotografie a lui Arthur aflat singur pe o plajă, părând gânditor şi deloc în formă. O poză a lui alături de prima soţie, Miranda, apoi, mai târziu, cu a doua soţie, Elizabeth, o blondă cu aspect subnutrit, care nu zâmbea aparatelor de fotografiat. După aceea, cu fiul lor, care era cam de vârsta lui Kirsten, şi cu a treia soţie, care semăna foarte mult cu a doua.

— Eşti ca o arheologă, spuse Charlie când Kirsten îi arătase descoperirile ei.

În copilărie, Charlie dorise să se facă arheologă. Era violoncelul al doilea şi una dintre cele mai bune prietene ale lui Kirsten.

Nimic din colecţia lui Kirsten nu-l sugera pe acel Arthur Leander de care îşi amintea, dar, de fapt, ce-şi amintea ea? Arthur era o vagă

impresie de bunătate şi păr cenuşiu, un om care, cândva, îi pusese în mâini două comicsuri – „Am un cadou pentru tine”, era ea aproape sigură că zisese el –, iar la ceva vreme după acest moment, cea mai clară amintire pe care o avea de dinainte de colaps: o scenă, un bărbat în costum vorbindu-i în timp ce Arthur zăcea nemişcat pe spate, cu paramedicii aplecaţi peste el, voci şi plânsete, şi oameni adunându-se, zăpadă căzând cumva, deşi se aflau înăuntru, lumina electrică revărsându-se asupra lor.

Comicsurile pe care i le dăduse Arthur Leander: două numere dintr-o serie despre care nimeni din Simfonie nu auzise vreodată, Dr. Eleven 3, vol. 1, nr. 1: Staţia Eleven and Dr. Eleven, vol. 1, nr. 2: Urmărirea. Până în Anul 20, Kirsten le memorase deja.

Dr. Eleven este fizician. El locuieşte pe o staţie spaţială, dar este o staţie spaţială foarte avansată, care a fost proiectată să semene cu o mică planetă. Există mări albastre adânci şi insule stâncoase legate prin poduri, ceruri portocalii şi purpurii, cu două luni la orizont. Contrafagotul, care înainte de colaps lucrase în domeniul tipografic, îi spuse lui Kirsten că acele comicsuri fuseseră realizate cu mare cheltuială, cu toate acele imagini strălucitoare, cu acea hârtie specială, făcută să reziste în timp, că nu erau de fapt comicsuri de serie, ci, posibil, un capriciu al cuiva. Cine fusese acel cineva? Nu existau informaţii biografice pe niciunul dintre exemplare, iar în locul numelui autorului se aflau două iniţiale. „De M.C.” Pe coperta interioară a primului număr, cineva scrisese cu creionul „Exemplarul 2 din 10”. În al doilea număr, nota era

„Exemplarul 3 din 10”. Era oare posibil ca numai câte zece exemplare din fiecare cărticică să existe în lume?

Kirsten avusese grijă de comicsuri cât de bine putuse, dar deja aveau colţurile paginilor îndoite, iar marginile erau tocite. Primul număr se deschide la o imagine care se întinde pe ambele pagini.

Dr. Eleven stă în picioare pe nişte stânci negre şi priveşte spre marea indigo, în amurg. Mici ambarcaţiuni se deplasează între insule, turbine eoliene învârtindu-se la orizont. Îşi ţine pălăria în mână. Un mic animal alb se află alături de el. (Câţiva dintre membrii în vârstă

ai Simfoniei au confirmat că acest animal este câine, dar nu semăna cu niciun alt câine pe care Kirsten l-a văzut vreodată. Numele lui este Luli. Seamănă cu o încrucişare dintre o vulpe şi un nor.) Sub poză se află un rând de text: „Am stat şi m-am uitat la casa mea distrusă şi am încercat să uit dulceaţa vieţii de pe Pământ.”