Visul unei nopţi de vară
35
7
La 20 de ani după sfârşitul călătoriilor pe cale aeriană, caravana Simfoniei Itinerante se deplasa încet sub un cer atât de fierbinte, încât strălucea de o lumină albă. Era sfârşitul lunii iulie, iar termometrul vechi de 25 de ani fixat în spatele căruţei aflate în fruntea caravanei indica 106 grade Fahrenheit, 41 de grade Celsius.
Erau aproape de lacul Michigan, dar nu-l puteau vedea de unde se aflau. Copacii erau deşi de-o parte şi de cealaltă a drumului, răzbătând prin fisurile asfaltului, puieţi îndoindu-se sub căruţe, iar frunze moi atingând, deopotrivă, picioarele cailor şi ale oamenilor.
Valul de căldură persistase de-a lungul unei săptămâni chinuitoare.
Cei mai mulţi dintre ei mergeau pe jos, pentru a cruţa caii, care trebuiau să facă popasuri la umbră mai des decât ar fi vrut cu toţii.
Simfonia nu cunoştea bine acel teritoriu, aşa că îşi dorea ca drumul să se sfârşească mai repede, dar viteza nu era posibilă pe acea căldură. Mergeau încet, cu armele în mâini, actorii repetându-şi replicile, muzicienii încercând să-i ignore pe actori, iar cercetaşii supraveghind drumul, în căutarea unor eventuale primejdii.
— Nu-i un test rău, spuse regizorul mai devreme în acea zi. Gil avea 72 de ani şi călătoarea în spatele celei de-a doua căruţe, fiindcă
picioarele nu prea îi mai erau ca odinioară. Dacă vă puteţi aminti replicile în acest ţinut dubios, o să vă descurcaţi de minune pe scenă.
— Intră Lear, rosti Kirsten.
Cu 20 de ani în urmă, într-o viaţă pe care abia şi-o mai amintea, avusese un mic rol fără replici într-o producţie cu viaţă scurtă a Regelui Lear, din Toronto. Acum, mergea pe jos, încălţată în sandale cu tălpi făcute dintr-un cauciuc de maşină, şi avea trei cuţite la cingătoare. În mână, ţinea un exemplar al piesei, indicaţiile de scenă
fiind marcate cu galben.
— Nebun, spuse ea, îmbrăcat fantastic, în flori sălbatice.
— Dar cine vine-ncoace? întrebă bărbatul care învăţa rolul lui Edgar. Numele lui era August şi abia recent se apucase să joace teatru. Era vioara a doua şi, în secret, poet, ceea ce însemna că
nimeni din Simfonie nu ştia că scrie poezii, cu excepţia lui Kirsten şi a chitarei a şaptea. Niciodată, o minte-ntreagă nu şi-ar înveşmânta… nu şi-ar înveşmânta… cum e?
— Stăpânu-n chipul ăsta, rosti Kirsten.
— Mersi. Niciodată, o minte-ntreagă nu şi-ar înveşmânta 36
stăpânu-n chipul ăsta.
Căruţele fuseseră cândva camionete, dar acum erau trase de perechi de cai, fiind prevăzute cu roţi din oţel sau din lemn. Toate piesele devenite inutile după dispariţia combustibilului fuseseră
îndepărtate – motorul, sistemul de alimentare şi toate celelalte componente pe care nimeni sub 20 de ani nu le văzuse vreodată în funcţiune –, iar deasupra cabinelor fuseseră instalate bănci pentru vizitii. Cabinele fuseseră golite de orice însemna exces de greutate, dar altminteri fuseseră lăsate intacte, cu uşi care se închideau şi geamuri auto dificil de spart, fiindcă atunci când călătoreau prin teritorii nesigure era plăcut să aibă un loc relativ sigur unde să-şi pună copiii. Cadrele principale ale căruţelor fuseseră construite pe şasiurile maşinilor, pe deasupra fiind puse prelate. Prelatele tuturor celor trei căruţe erau vopsite în cenuşiu-închis, pe ambele laturi fiind scris cu alb „Simfonia Itinerantă”.
— Nu, ei nu mă pot aresta pe-nvinuirea că am bătut bani falşi, spuse Dieter.
El învăţa rolul lui Lear, cu toate că nu era cu adevărat suficient de bătrân. Dieter mergea puţin în faţa celorlalţi actori, murmurându-i calului său favorit. Calului, Bernstein, îi lipsea jumătate din coadă, pentru că primul violoncel tocmai îşi schimbase coarda arcuşului, cu o săptămână în urmă.
— O, rosti August, întristătoare privelişte!
— Ştiţi ce înseamnă întristător? murmură a treia trompetă. Să
asculţi Regele Lear de trei ori la rând, pe caniculă.
— Ştiţi ce e şi mai întristător? Alexandra avea 15 ani şi era cea mai tânără dintre actorii din Simfonie. O găsiseră pe drum, când era bebeluş. Să călătoreşti patru zile între oraşe aflate la capătul ţinutului.
— Ce înseamnă „întristător”? întrebă Olivia.
Avea şase ani, era fata celui care cânta la tubă şi a unei actriţe pe nume Lin şi mergea în partea din spate a celei de-a doua căruţe, cu Gil şi un ursuleţ.
— Vom ajunge în St. Deborah by the Water peste vreo două ore, spuse Gil. N-ai absolut niciun motiv pentru care să-ţi faci griji.
Era gripa care explodase ca o bombă cu neutroni pe toată
suprafaţa pământului şi şocul colapsului care urmase după aceea, primii ani cumpliţi, când toată lumea umbla de colo colo, până când au înţeles cu toţii că nu exista niciun loc unde viaţa să continue ca înainte, aşa că s-au stabilit pe unde au putut, adunaţi laolaltă
37
pentru a fi în siguranţă, în popasuri pentru camioane, în foste restaurante şi în moteluri vechi. Simfonia Itinerantă se deplasa între aşezările lumii schimbate şi aşa făcuse de la cinci ani după colaps, când dirijoarea îşi adunase câţiva prieteni din orchestra militară, apoi părăsiseră împreună baza militară în care trăiseră şi se aventuraseră în teritoriul necunoscut.
Majoritatea oamenilor se stabiliseră deja pe undeva, deoarece tot combustibilul se alterase până în Anul 3 şi nu se putea merge pe jos la nesfârşit. După şase luni de călătorit din oraş în oraş – cuvântul
„oraş” fiind folosit la modul generic, pentru că uneori era vorba de trei, patru familii care locuiau într-un fost popas pentru camioane –
, orchestra dirijoarei dăduse peste trupa lui Gil de actori shakespearieni care evadaseră împreună din Chicago, după care lucraseră la o fermă câţiva ani şi erau pe drum de trei luni, aşa că
îşi combinaseră activităţile.
La 20 de ani după colaps, încă erau în mişcare, călătorind înainte şi înapoi pe malurile lacurilor Huron şi Michigan, în vest până la Traverse City, spre est şi nord dincolo de paralela 49, până la Kincardine. Urmau râul St. Clair spre sud, către oraşele pescăreşti Marine City şi Algonac, după care se întorceau. În cea mai mare parte, acest teritoriu era liniştit acum. Rar, întâlneau alţi călători, negustori ambulanţi în cea mai mare parte, transportând diverse mărfuri între oraşe. Simfonia cânta muzică – clasică, jazz, aranjamente orchestrale de cântece pop de dinainte de colaps – şi interpreta piesele lui Shakespeare. În primii câţiva ani, interpretaseră uneori piese mai moderne, dar, surprinzător, ceva ce nimeni nu anticipase, publicul părea să prefere piesele lui Shakespeare celorlalte propuneri teatrale.
— Oamenii vor ce a fost cel mai bun în lume, spuse Dieter.
