— Da. „O, Charlie, unde eşti?” Îmi este prietenă, e violoncelistă.
A stat aici, cu soţul ei, a şasea… soţul ei, Jeremy. Era însărcinată.
— Sunt aici doar de un an, dar poate că altcineva de-aici o cunoaşte. Ai vrea să intri?
Kirsten păşi într-un coridor lipsit de aer. Acesta dădea într-o cameră comună, din partea din spate a clădirii, unde cândva fusese o bucătărie industrială. Prin uşa din spate, care era deschisă, văzu un câmp cu porumb, tulpinile legănându-se pe o distanţă de vreo 11 metri, după care începea pădurea. O femeie mai în vârstă şedea într-un fotoliu de lângă uşă, croşetând. Kirsten o recunoscu pe moaşa locală.
— Maria, rosti ea.
Maria era luminată din spate de uşa deschisă îndărătul ei. Era imposibil să-ţi dai seama de expresia de pe chipul ei când îşi ridică
privirea.
— Faci parte din Simfonie, spuse ea. Îmi amintesc de tine.
— Îi caut pe Charlie şi Jeremy.
— Îmi pare rău, dar au plecat din oraş.
— Au plecat? De ce ar fi plecat? Unde s-au dus?
Moaşa se uită la femeia care o poftise pe Kirsten înăuntru.
Aceasta îşi coborî privirea spre duşumea. Niciuna din ele nu zise nimic.
— Măcar spuneţi-mi când, rosti Kirsten. De când au plecat?
— Cam de un an.
— A născut?
— O fetiţă, Annabel. Perfect sănătoasă.
— Şi doar asta poţi să-mi spui?
Kirsten avu fantezia plăcută de a pune un cuţit la gâtul moaşei.
— Alissa, i se adresă Maria celeilalte femei, eşti foarte palidă, dragă. De ce nu te duci să te întinzi?
Alissa dispăru după o draperie care ţinea loc de uşă spre o altă
cameră. Moaşa se ridică repede.
— Prietena ta a respins avansurile profetului, şopti ea aproape de urechea lui Kirsten. Au trebuit să plece din oraş. Nu mai pune întrebări şi spune-le oamenilor tăi să plece cât mai repede posibil.
Se aşeză înapoi în fotoliu şi începu să tricoteze din nou. Mulţumesc că ai trecut pe-aici, rosti ea cu voce suficient de tare pentru a fi auzită în cealaltă încăpere. Va da spectacol Simfonia în seara asta?
50
— Visul unei nopţi de vară. Cu acompaniament orchestral.
Lui Kirsten îi fu greu să vorbească fără să-i tremure vocea. Că, după doi ani, Simfonia avea să ajungă în St. Deborah by the Water şi să descopere că Jeremy şi Charlie plecaseră deja era o posibilitate care nu-i trecuse niciodată prin minte.
— Oraşul ăsta pare diferit faţă de cum era ultima dată când am fost aici, rosti ea.
— O, grăi moaşa pe un ton vesel, chiar este! E complet diferit.
Kirsten ieşi şi închise uşa în urma ei. Fata pe care o observase mai devreme în pragul unei uşi o urmase aici, iar acum se afla pe partea cealaltă a drumului, privind-o. Kirsten dădu din cap spre ea.
Fata dădu şi ea din cap. Era o copilă serioasă, şleampătă într-un mod care sugera neglijenţă, cu părul încâlcit, cu gulerul tricoului rupt. Kirsten dori s-o strige, s-o întrebe dacă ştia unde se duseseră
Charlie şi Jeremy, dar ceva din privirea fetei o făcu să se simtă
neliniştită. Îi ceruse cineva fetei s-o supravegheze? Kirsten se răsuci pentru a-şi continua drumul, plimbându-se cu o nepăsare studiată
şi încercând să dea impresia că era interesată doar de lumina după-amiezii târzii, de florile sălbatice, de libelulele care pluteau pe curenţii de aer. Când se uită peste umăr, văzu că fata o urmărea la o oarecare distanţă.
Cu doi ani în urmă, făcuse această plimbare împreună cu Charlie, amândouă întârziind inevitabilul în ultimele ore de dinainte de plecarea Simfoniei.
— Aceşti doi ani vor trece repede, spusese Charlie.
Şi chiar trecuseră repede, acum când Kirsten se gândea la asta.
În sus până la Kincardine, înapoi pe coastă şi la vale pe cursul râului St. Clair, iarna petrecută într-unul dintre oraşele pescăreşti de pe St. Clair. Spectacole cu Hamlet şi Lear la primăria care fusese liceu înainte. Poveste de iarnă, Romeo şi Julieta, muzicienii dând spectacole aproape în fiecare seară, apoi Visul unei nopţi de vară, când vremea se încălzise. Primăvara, jumătate din cei din Simfonie se îmbolnăviseră, cu febră mare şi vomă, dar cu toţii îşi reveniseră, cu excepţia celei de-a treia chitare – un mormânt alături de drumul care ieşea din New Phoenix –, „şi ne-am continuat drumul, Charlie, ca întotdeauna, în toate acele luni, iar eu mereu m-am gândit că tu te afli în acest oraş”.
În faţa ei pe drum se afla cineva care se apropia repede pentru a o întâlni. Acum, soarele atingea vârfurile copacilor, iar drumul era în umbră, aşa că avu nevoie de câteva clipe pentru a-l recunoaşte 51
pe Dieter.
