anul trecut. Nimeni nu a vrut să-mi zică unde s-au dus Charlie şi 53
Jeremy.
— Aici, nimeni nu-ţi spune nimic.
Lui Kirsten îi venea să plângă, dar, în loc de asta, privi fix spre pământ, plimbând cu piciorul o pietricică, de colo colo.
— Cum am putut să-i lăsăm aici? Lin îşi scutură costumul de zână, o rochie de cocktail argintie, care strălucea precum solzii unui peşte, ridicând în aer un nor de praf. Morminte, rosti ea. Nici măcar nu pot să-mi…
— Nu morminte, spuse Dieter. Pietre funerare.
— Oraşele se schimbă. Gil se sprijini în bastonul său, lângă a treia căruţă, uitându-se la clădirile şi grădinile din St. Deborah by the Water, la florile sălbatice de pe marginea drumului. Sigla McDonald’s reflectă ultimele raze de soare. N-am fi putut să
prevedem asta.
— Ar putea exista o explicaţie, rosti al treilea violoncel cu îndoială
în glas. E posibil ca ei să fi plecat, iar cineva – ştiu eu? – să fi crezut că au murit?
— Există un profet, spuse Kirsten. Există pietre funerare cu numele lor. Moaşa mi-a zis că ar trebui să încetez a mai pune întrebări şi că ar fi bine să plecăm rapid. V-am spus asta?
— Nu am reacţionat suficient de zgomotos primele şase dăţi când ai făcut-o? întrebă Sayid.
Dirijoarea suspină.
— Nu putem pleca până nu aflăm mai multe, zise ea. Hai să
respectăm programul din seara asta, iar după spectacol să facem nişte cercetări.
Căruţele erau aşezate una în spatele celeilalte, fundalul pentru Visul unei nopţi de vară – cearşafuri cusute laolaltă, murdare acum din pricina anilor petrecuţi pe drumuri, pe care era pictată o pădure fiind atârnat pe ele. Alexandra şi Olivia adunaseră crengi şi flori pentru a îmbunătăţi efectul, iar o sută de lumânări marcau marginile scenei.
— Vorbeam cu lidera noastră neînfricată, îi spuse August lui Kirsten mai târziu, între acordarea instrumentului şi alăturarea sa la restul grupului de coarde, iar ea crede că a şasea chitară şi Charlie trebuie să se fi dus spre sud, pe malul lacului.
— De ce spre sud?
— Pentru că la vest e apă, iar spre nord n-au luat-o. Altminteri, ne-am fi întâlnit cu ei pe drum.
Soarele apunea, iar cetăţenii din St. Deborah by the Water se adunau ca să vadă spectacolul. Erau mult mai puţini decât altă
54
dată, nu mai mult de treizeci de chipuri sumbre ale oamenilor aşezaţi pe două rânduri, pe prundişul din fosta parcare. Un câine cenuşiu, care semăna cu un lup, stătea tolănit la capătul rândului din faţă, cu limba legănându-i-se. Fata care o urmărise pe Kirsten nu se vedea nicăieri.
— Există totuşi ceva în sud?
August ridică din umeri.
— Linia de coastă, spuse el. Trebuie să fie ceva între aici şi Chicago, nu crezi?
— Se poate să fi părăsit linia ţărmului.
— E posibil, dar ei ştiu că noi nu mergem niciodată în interiorul Continentului. S-ar fi dus într-acolo doar dacă n-ar fi vrut să ne întâlnească, dar de ce să nu fi vrut…
Clătină din cap. Nimic din toate astea nu avea sens.
— Au avut o fetiţă, spuse Kirsten. Annabel.
— Aşa o chema pe sora lui Charlie.
— Treceţi la locurile voastre, rosti dirijoarea, iar Arthur se duse să se alăture coardelor.
55
11
Ce s-a pierdut cu ocazia colapsului: aproape totul, aproape toţi, dar încă mai există atâta frumuseţe. Amurgul în lumea alterată, un spectacol cu Visul unei nopţi de vară într-o parcare dintr-un oraş
misterios numit St. Deborah by the Water, lacul Michigan strălucind la câteva sute de metri distanţă. Kirsten în rolul Titaniei, cu o coroniţă de flori pe părul ei tuns scurt, cicatricea zimţată de pe pomete fiindu-i pe jumătate estompată de lumina lumânărilor.
Publicul este tăcut. Sayid ocolind-o îmbrăcat într-un frac pe care Kirsten îl găsise în dulapul unui bărbat mort dintr-o casă de lângă
oraşul East Jordan.
— Nesocotito, stai! Nu-ţi sunt eu soţ?
— Aşa cum s-ar cădea să-ţi fiu eu soaţă.
Replicile dintr-o piesă scrisă în 1594, anul în care teatrele londoneze s-au redeschis după două stagiuni în care au fost închise din cauza molimei. Sau poate că fusese scrisă un an mai târziu, în 1595, cu un an înainte de moartea unicului fiu al lui Shakespeare.
