Dirijoarea se încrunta la hartă.

— Eu votez împotrivă, spuse tuba. Cunosc un negustor care a trecut pe-acolo. A zis că e o zonă arsă, lipsită de oraşe, cu sălbăticiuni fioroase în pădure.

— Încântător. Dar spre sud, de-a lungul ţărmului?

— Nimic, zise Dieter. Am vorbit cu cineva care a fost acolo, însă

asta se întâmpla cu vreo zece ani în urmă. A spus că nu prea e populată, însă nu-mi amintesc detaliile.

— Cu zece ani în urmă, repetă dirijoarea.

63

— Cum am spus, nimic. Dar, uite, dacă mergem mai departe spre sud, oricum va trebui la un moment dat s-o cotim spre interiorul Continentului, în caz că nu ţii neapărat să vedem ce s-a ales de Chicago.

— Aţi auzit povestea aia despre lunetiştii din Sears Tower?

întrebă primul violoncel.

— Am trăit povestea aia, zise Gil. N-ar trebui să existe populaţie la sud de-aici, la Severn City? O aşezare stabilită într-un fost aeroport, dacă îmi amintesc corect?

— Şi eu am auzit acest zvon. Nu era obiceiul dirijoarei să ezite, însă ea studie harta ceva vreme înainte de a răspunde. Am vorbit ani de zile despre extinderea teritoriului nostru, nu-i aşa?

— Este riscant, spuse Dieter.

— Şi să trăieşti e un risc. Împături harta. Lipsesc doi membri ai Simfoniei, iar eu cred totuşi că au luat-o spre sud. Dacă există

populaţie în Severn City, poate că acei oameni cunosc ruta spre teritoriul nostru obişnuit. Vom merge mai departe spre sud, pe malul lacului.

Kirsten se aşeză pe scaunul vizitiului celei de-a doua căruţe, pentru a bea nişte apă şi a se odihni. Îşi dădu rucsacul jos de pe umeri. Avea dimensiunea celor pentru copii, era din pânză roşie, cu o imagine crăpată şi decolorată a lui Spider-Man, iar în el căra cât mai puţine lucruri posibil: două sticle pline cu apă, care, într-o civilizaţie anterioară, conţinuseră Lipton Iced Tea, un pulover, o cârpă pe care şi-o lega peste faţă când intra în case prăfuite, nişte sârmă cu care descuia broaştele, gentuţa cu fermoar în care avea colecţia de tabloide şi comicsurile Dr. Eleven, plus un prespapier.

Prespapierul era o bucată netedă din sticlă în interiorul căruia se aflau nori de furtună de dimensiunea unei prune. Nu avea nicio utilitate anume, nu era decât balast în rucsac, însă ea îl considera frumos. O femeie i-l dăduse chiar înainte de colaps, dar nu-şi amintea numele ei. Preţ de o clipă, Kirsten îl ţinu în palmă, apoi îl puse înapoi în colecţia ei.

Îi plăcea să frunzărească uneori tăieturile din ziare, găsind obiceiul liniştitor. Aceste imagini din lumea umbrelor, din timpurile de dinainte de gripa georgiană, erau neclare în lumina lunii, dar ea memorase detaliile fiecăreia: Arthur Leander cu a doua lui soţie, Elizabeth, în curticica unui restaurant, împreună cu Tyler, micuţul lor fiu; Arthur cu a treia soţie, Lydia, câteva luni mai târziu; Arthur cu Tyler pe LAX. O fotografie mai veche, pe care o găsise într-un pod, înghesuită într-un morman alcătuit din numerele din trei decenii ale 64

unor reviste de bârfe, făcută înainte ca ea să se fi născut: Arthur cuprinzând cu un braţ o fată palidă, cu bucle negre, care avea să

devină curând prima lui soţie, imortalizaţi de un fotograf în vreme ce ieşeau dintr-un restaurant – fata, misterioasă în spatele ochelarilor de soare, iar Arthur, orbit de lumina bliţului.

65

3

Te prefer cu coroană

66

13

Fotografia din tabloid:

Cu zece minute înainte ca acea fotografie să fie făcută, Arthur Leander şi fata aşteaptă nota de plată într-un restaurant din Toronto. Acest lucru se întâmpla cu mult înainte de gripa georgiană.

Civilizaţia nu va cunoaşte colapsul decât paisprezece ani mai târziu.

Toată săptămâna, Arthur a filmat o dramă istorică, parţial într-un studio, parţial într-un parc de la marginea oraşului. Mai devreme în acea zi, a purtat o coroană, dar acum are pe cap o şapcă având sigla Toronto Blue Jays, care îl face să pară foarte comun. Are 36 de ani.

— Ce vei face? întreabă el.

— O să-l părăsesc.

Fata, Miranda, are pe faţă o vânătaie recentă. Cei doi vorbesc în şoaptă pentru a evita să fie auziţi de personalul restaurantului.

El dă din cap.

— Bine. Priveşte vânătaia pe care Miranda nu a reuşit s-o ascundă perfect cu ajutorul machiajului. Speram că vei spune asta.

De ce ai nevoie?

— Nu ştiu, zice ea. Îmi pare rău pentru toate astea. Pur şi simplu, nu mă pot duce acasă.

— Am o sugestie…

Se opreşte pentru că fata de la garderobă s-a întors cu hainele lor. A lui Arthur este magnifică, elegantă şi părând scumpă, a Mirandei e o geacă pe care a găsit-o într-un magazin ieftin şi pe care a dat zece dolari. Se întoarce cu spatele spre restaurant când o îmbracă, într-un efort de a ascunde căptuşeala ruptă – când se întoarce, ceva din zâmbetul femeii de la recepţie îi sugerează că

efortul a fost zadarnic –, în vreme ce Arthur, care în acest moment al vieţii este deja faimos, îi adresează femeii cel mai strălucitor zâmbet al său şi îi strecoară o bancnotă de 20 de dolari. Femeia apasă pe furiş tasta „Send”, trimiţând un mesaj fotografului care i-a dat 50 de dolari mai devreme. Afară, pe trotuar, fotograful citeşte mesajul pe telefonul său: „Pleacă acum.”

— După cum spuneam, şopteşte Arthur la urechea Mirandei, cred că ar trebui să vii să stai la mine.

— La hotel? Nu pot… murmură Miranda.

— Insist. Fără nicio obligaţie.

Pentru o clipă, Miranda este distrasă de fata de la garderobă, care se uită cu adoraţie la Arthur.

67

— Nu trebuie să iei nicio decizie în clipa asta, şopteşte el. Este doar un loc unde poţi să stai, dacă doreşti.

Ochii Mirandei se umplu cu lacrimi.

— Nu ştiu ce să…

— Spune da, Miranda.

— Da. Mulţumesc. În vreme ce femeia de la recepţie le deschide uşa, are impresia că arată cumplit, cu vânătaia pe care o are pe faţă

şi cu ochii roşii şi înlăcrimaţi. Stai, spune ea căutând în geantă. Îmi pare rău, stai o secundă…