Simfonia plecă în câteva minute, luând-o pe un drum lăturalnic, care o îndepărtă de centrul oraşului. Un mic foc licări pe marginea drumului, în faţa lor. Găsiră un băiat alături de el, o santinelă care, la capătul unui băţ, prăjea ceva ce era posibil să fi fost o veveriţă.

Majoritatea oraşelor aveau santinele dotate cu fluiere, la punctele evidente de intrare, pentru a avertiza în caz că apăreau jefuitorii, dar tinereţea băiatului şi lipsa lui de atenţie sugerau că acesta nu era considerat un post deosebit de primejdios. Se ridică în vreme ce ei se apropiau, ferindu-şi cina de flăcări.

— Aveţi permisiunea să plecaţi? strigă el.

Dirijoarea îi făcu semn primului flaut, care conducea căruţa din faţă, să-şi vadă de drum, iar ea se duse să stea de vorbă cu băiatul.

— Bună seara, spuse ea.

Kirsten se opri la câţiva paşi distanţă, ascultând.

— Cum te cheamă? întrebă el suspicios.

61

— Oamenii îmi spun „dirijoarea”.

— Şi ăsta-i numele tău?

— Este singurul nume pe care îl folosesc. Aia e cina?

— Aveţi permisiunea să plecaţi?

— Ultima dată când am fost aici, zise ea, nu era nevoie de nicio permisiune.

— Acum e altfel.

Vocea băiatului nu se frânsese încă. Părea foarte mic.

— Şi dacă n-am avea permisiune?

— Ei bine, rosti băiatul, când oamenii pleacă fără permisiune, le facem slujbe de înmormântare.

— Şi ce se întâmplă când se întorc?

— Dacă deja le-am făcut slujba de înmormântare… spuse băiatul, dar păru incapabil să termine propoziţia.

— Locul acesta, murmură a patra chitară. Această blestemată

gaură de iad. Atinse braţul lui Kirsten când trecu pe lângă ea. Mai bine ai lua-o din loc, Kiki.

— Deci, nu ne-ai sfătui să ne întoarcem aici, rosti dirijoarea.

Ultima căruţă trecea pe lângă ei. Sayid, care era ultimul, o apucă

pe Kirsten de umăr şi o împinse pe drum.

— În ce primejdii vrei să te mai bagi? şuieră el. Mergi!

— Nu-mi spune ce să fac!

— Atunci, nu fi idioată.

— Mă luaţi cu voi? îl auzi Kirsten pe băiat.

Dirijoarea spuse ceva ce ea nu putu auzi, iar când se uită

îndărăt, îl văzu pe băiat privind în urma Simfoniei care se îndepărta, veveriţa fiind uitată la capătul băţului.

Noaptea se răcea pe măsură ce se îndepărtau de St. Deborah by the Water. Singurele sunete erau clămpăniturile potcoavelor pe asfaltul spart, scârţâielile căruţelor, paşii membrilor Simfoniei şi micile foşnete nocturne ale pădurii. În aer plutea parfum de pini, de flori sălbatice şi de iarbă, iar stelele scăpărau atât de tare, încât căruţele aruncau umbre săltăreţe pe drum. Plecaseră atât de repede, încât încă mai purtau costumele, Kirsten ţinându-şi ridicată

rochia de Titania pentru a nu se împiedica în ea, iar Sayid fiind o apariţie ciudată în fracul lui de Oberon, albul cămăşii strălucind când se răsuci să se uite îndărăt. Kirsten trecu pe lângă el pentru a vorbi cu dirijoarea, care mergea, ca de obicei, alături de prima căruţă.

— Ce i-ai spus băiatului de lângă drum?

62

— Că nu puteam risca să se creadă că l-am răpit, zise dirijoarea.

— Ce ţi-a spus profetul după spectacol?

Dirijoarea privi peste umăr.

— O să păstrezi asta pentru tine?

— Probabil că o să-i zic lui August.

— Sigur că o să-i spui. Dar nu altcuiva.

— Bine, rosti Kirsten, nimănui altcuiva.

— A sugerat să ne gândim s-o lăsăm pe Alexandra ca o garanţie pentru viitoare bune relaţii între Simfonie şi oraş.

— S-o lăsăm? De ce s-o…?

— A zis că îşi caută o altă mireasă.

Kirsten rămase în spate pentru a-i spune lui August, care înjură

încet şi clătină din cap. Alexandra mergea neştiutoare alături de a treia căruţă, privind stelele.

La un moment dat după miezul nopţii, Simfonia se opri ca să se odihnească. Kirsten aruncă rochia Titaniei în partea din spate a unei căruţe şi se îmbrăcă în rochia pe care o purta mereu când era foarte cald, din bumbac moale, peticită pe ici, pe colo. Greutatea liniştitoare a pumnalelor de la cingătoare. Jackson şi al doilea oboi luară doi dintre cai şi se întoarseră cam un kilometru jumătate, după care reveniră comunicându-le că nimeni nu părea să-i urmărească.

La lumina lunii, dirijoarea studia o hartă împreună cu câţiva dintre membrii mai în vârstă ai Simfoniei. Fuga lor îi dusese într-o direcţie ciudată spre sud, pe malul estic al lacului Michigan.

Singurele rute aproximativ directe spre teritoriul lor obişnuit îi duceau fie înapoi în St. Deborah by the Water, fie în apropierea unui oraş despre care se ştia că locuitorii lui îi împuşcă pe loc pe străini, fie în interiorul Continentului, printr-o sălbăticie care, înainte de colaps, fusese declarată pădure naţională.

— Ce ştim despre această pădure naţională?