— Ar trebui să ne întoarcem, spuse ea.
— Întâi, vreau să-ţi arăt ceva. Vei dori să vezi asta.
— Ce este?
Nu-i plăcu tonul lui. Ceva îl năucise. În timp ce mergeau alături, ea îi povesti ce-i zisese moaşa. El se încruntă.
— A spus când au plecat? Eşti sigură că asta a zis?
— Fireşte că sunt sigură. De ce?
La marginea nordică a oraşului începuseră lucrările la o nouă
clădire, fundaţia fiind turnată chiar înainte de apariţia gripei georgiene. Era un strat de beton plin de bare metalice pe care acum creşteau vrejuri. Dieter părăsi drumul şi o conduse pe o cărare din spatele ei.
În toate oraşele existau cimitire, iar cel din St. Deborah by the Water se mărise considerabil de când îl vizitase ultima dată, cu doi ani în urmă, împreună cu Charlie. Între fundaţia abandonată şi clădire existau vreo trei sute de morminte despărţite de alei ordonate. În cea mai nouă secţiune, pietre de mormânt proaspăt vopsite străluceau albe în iarbă.
— Nu, rosti ea, o, nu, te rog…
— Nu sunt ei, spuse Dieter. Trebuie să-ţi arăt asta, dar nu sunt ei.
Trei pietre de mormânt alcătuiau un rând în umbrele după-amiezii, numele fiind pictate îngrijit, cu negru: „Charlie Harrison, Jeremy Leung, Annabel (bebeluş)”. Pe toate trei era aceeaşi dată: 20 iulie Anul 19.
— Nu sunt ei, zise Dieter din nou. Priveşte pământul. Nimeni nu este înmormântat sub acele pietre funerare.
Oroarea de a le vedea numele acolo. Se simţi slăbită la vederea lor. Dar îşi dădu seama că el avea dreptate. Cele mai noi pietre de mormânt, aflate la capătul cel mai îndepărtat al cimitirului, erau inconfundabil fixate deasupra unor movile de pământ. Tiparul era caracteristic unui grup de treizeci de morminte care aveau o vechime de un an jumătate, datele morţii încadrându-se într-un interval de două săptămâni. Era evident că fusese o boală, ceva care se răspândise repede şi cumplit în frigul iernii. Dar după asta începeau neregularităţile: aproximativ jumătate din mormintele de după
boala din iarnă arătau ca nişte morminte, în vreme ce altele, printre care ale lui Charlie şi Jeremy şi al pruncului lor, aveau pietre funerare puse pe pământ perfect plat şi nerăscolit.
— Nu are sens, spuse ea.
52
— Am putea s-o întrebăm pe umbra ta.
Fata care o urmărise pe Kirsten prin oraş se oprise la marginea cimitirului, lângă fundaţie, şi se uita la ei.
— Tu, rosti Kirsten.
Fata se dădu îndărăt.
— I-ai cunoscut pe Charlie şi Jeremy?
Fata se uită peste umăr. Când îşi îndreptă din nou privirea spre Kirsten şi Dieter, dădu din cap aproape imperceptibil.
— Sunt ei…? întrebă Kirsten arătând cu mâna spre morminte.
— Au plecat, zise fata foarte încet.
— Aşa se pare! rosti Dieter.
— Când au…?
Însă nervii fetei cedară înainte să-şi termine Kirsten întrebarea.
O rupse la fugă pe după fundaţie, iar Kirsten îi auzi paşii pe drum.
Kirsten rămase cu Dieter, cu mormintele şi cu pădurea. Se uitară
unul la altul, dar nu era nimic de spus.
La scurtă vreme după ce se întoarseră la Walmart, tuba reveni în tabără cu propriul raport. Acesta întâlnise o cunoştinţă care locuia la motel. Omul îi spusese că fusese o epidemie. Treizeci de persoane muriseră de febră, inclusiv primarul. După asta avusese loc o schimbare în conducere, însă cunoştinţa tubei refuzase să explice ce dorise să spună cu asta. Zisese că douăzeci de familii plecaseră
de-atunci, inclusiv Charlie, chitara a şasea şi copilul lor. Spusese că
nimeni nu ştia unde plecaseră şi îl sfătuise să nu mai întrebe pe altcineva.
— O schimbare în conducere, spuse dirijoarea. Cât de corporatist sună!
Discutaseră o vreme despre pietrele funerare din cimitir. Ce însemnau mormintele dacă nu morţi? Oare pietrele funerare fuseseră puse în aşteptarea unui eveniment viitor?
— V-am zis, rosti Kirsten, că moaşa a spus că există un profet.
— Mda, e fantastic. Sayid desfăcea o ladă cu lumânări fără să se uite la nimeni. Chitara a şasea fusese unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. Exact ce-i trebuie fiecărui oraş!
— Cineva trebuie să ştie unde s-au dus, rosti dirijoarea. Ei trebuie să fi spus cuiva. Nu mai are nimeni prieteni aici?
— Îl ştiam pe un tip care locuia la IHOP, zise al treilea violoncel, dar m-am dus acolo mai devreme şi am văzut că uşa e acoperită cu o placă, apoi cineva de la Motor Lodge mi-a spus că a plecat din oraş
