Câteva secole mai târziu, pe un continent îndepărtat, Kirsten străbate scena, învăluită într-un nor de ţesătură pictată, pe jumătate furioasă, pe jumătate îndrăgostită. Poartă o rochie de mireasă găsită într-o casă de lângă New Petoskey, şifonul şi mătasea având dungi albastre, făcute cu ajutorul unei truse de acuarele pentru copii.
— Avan te-ai repezit ţipând la noi, continuă ea, şi jocul ni l-ai tulburat. Niciodată nu se simte mai plină de viaţă decât în aceste momente. Când este pe scenă, nu se teme de nimic. Iar vântul s-a mâniat că ne cânta-n zadar, iar drept răzbunare, sorbind din valuri pâcle otrăvite, le-a risipit pe câmp…
„Contagioase” explica o notă din text cuvântul „otrăvite”, în exemplarul favorit al lui Kirsten, dintre cele trei versiuni de text pe care le are Simfonia. Shakespeare a fost al treilea fiu al părinţilor săi, dar primul care a supravieţuit prunciei. Patru dintre fraţii lui au murit de mici. Fiul lui, Hamnet, a murit la 11 ani, lăsând în urmă
o soră geamănă. Molima a închis teatrele iarăşi şi iarăşi, moartea dând târcoale ameninţătoare. Iar acum, într-un amurg luminat din nou de lumânări, epoca electricităţii venind şi trecând, Titania se răsuceşte pentru a-l înfrunta pe fermecatul ei rege.
— Iar Luna, doamna valurilor mării, de furie pălind, văzduhu-l udă şi răspândeşte aburi reci şi umezi ce-aduc dureri 56
încrâncenate-n oase.
Înconjurat de grupul lui de zâne, Oberon o priveşte. Titania parcă
îşi vorbeşte sieşi acum, Oberon fiind dat uitării. Vocea ei se ridică
înaltă şi limpede peste publicul tăcut, peste secţiunea de coarde care aşteaptă să-i vină rândul, în stânga scenei.
— Şi anotimpurile vin de-a valma, că nimeni nu le mai cunoaşte rostul.
Pe toate cele trei căruţe ale Simfoniei Itinerante este scris cu alb
„Simfonia Itinerantă”, pe ambele laturi, dar pe căruţa din frunte există un text suplimentar: „Pentru că supravieţuirea nu este suficientă.”
57
12
Publicul se ridică şi ovaţionă în picioare. Kirsten parcă plutea, o stare pe care o simţea mereu la sfârşitul spectacolelor, o senzaţie că
zburase foarte sus şi că nu aterizase complet, sufletul dând să-i iasă
din piept şi să se înalţe. Un bărbat din primul rând avea lacrimi în ochi. În rândul din spate, un alt bărbat, pe care îl observase mai devreme – doar el stătuse pe un scaun, scaun ce fusese adus de către o femeie de la staţia de benzină –, păşi în faţă şi îşi ridică
mâinile deasupra capului, în vreme ce trecea de primul rând.
Aplauzele se stinseră.
— Oameni buni, rosti el. Vă rog, luaţi loc.
Era înalt, avea în jur de 30 de ani, păr blond lung până la umeri şi barbă. Păşi peste semicercul de lumânări şi veni printre actori.
Câinele care stătuse lângă rândul din faţă se ridică şi ciuli urechile.
— Ce încântare, spuse omul. Ce spectacol minunat!
Chipul lui avea ceva aproape familiar, însă Kirsten nu-l putu identifica. Sayid se încruntă.
— Mulţumim, spuse omul adresându-se actorilor şi muzicienilor.
Daţi-ne voie să mulţumim Simfoniei Itinerante pentru acest frumos moment de respiro de la grijile noastre zilnice. Zâmbi fiecăruia pe rând. Publicul aplaudă din nou, dar mai încet acum. Suntem binecuvântaţi, rosti el şi, când îşi ridică mâinile, aplauzele încetară
imediat.
Era profetul.
— Suntem binecuvântaţi să-i avem astăzi printre noi pe aceşti muzicieni şi actori.
Ceva din tonul lui o făcu pe Kirsten să vrea s-o ia la fugă, în spatele fiecărui cuvânt aflându-se parcă sugestia unei capcane.
— Am fost binecuvântaţi în atât de multe feluri, nu-i aşa? spuse el. Şi mai ales suntem binecuvântaţi prin faptul că trăim. Rămase tăcut un moment, cercetând cu privirea Simfonia şi mulţimea adunată, însă nimeni nu-i răspunse. Consider, rosti profetul, că tot ce s-a întâmplat vreodată pe acest pământ s-a întâmplat cu un motiv.
Dirijoarea stătea lângă grupul coardelor, cu mâinile împreunate la spate. Complet nemişcată.
— Oameni buni, spuse profetul, mai devreme în această zi mă
gândeam la gripă, la marea pandemie, şi daţi-mi voie să vă întreb ceva. V-aţi gândit la perfecţiunea virusului?
58
Un val de murmure şi icnete se auzi dinspre audienţă, dar profetul ridică o mână şi toţi tăcură.
— Gândiţi-vă, rosti el, aceia dintre voi care îşi amintesc lumea de dinaintea gripei georgiene, gândiţi-vă la bolile care au precedat-o, acele fleacuri împotriva cărora am fost imunizaţi în copilărie, gripele trecutului. A fost o epidemie în 1918, oameni buni, sincronizarea fiind evidentă – o pedeapsă divină pentru risipa şi măcelul din Primul Război Mondial. Dar apoi, în deceniile care au urmat?
Gripele apăreau în fiecare an, dar erau slabe, virusuri ineficiente, care îi doborau doar pe cei foarte bătrâni, pe cei foarte tineri şi pe cei foarte bolnavi. Apoi a venit un virus ca un înger răzbunător, căruia nu i se putea supravieţui, un microb care a redus populaţia lumii prăbuşite cu cât? Nu mai existau statisticieni deja, îngerii mei, dar să zicem nouăzeci şi nouă virgulă nouăzeci şi nouă la sută? A rămas o singură persoană din două sute cincizeci, trei sute? Susţin, iubiţii mei oameni, că un atât de perfect agent al morţii nu putea fi decât divin. Pentru că noi am citit despre o astfel de curăţare a Pământului, nu-i aşa?
Kirsten întâlni privirea lui Dieter, care se afla de cealaltă parte a scenei. Îl interpretase pe Tezeu. Se juca nervos cu butonii de la cămaşa sa.
— Gripa, spuse profetul, marea curăţare pe care am suferit-o cu douăzeci de ani în urmă, a fost potopul nostru. Lumina pe care o purtăm în noi este arca străveche care i-a purtat pe Noe şi pe oamenii săi peste cumplitele ape, iar eu susţin că am fost salvaţi –
