Îşi pune enormii ochelari de soare pe care îi purtase mai devreme în ziua aceea, Arthur îi cuprinde umerii cu un braţ, fotograful de pe trotuar îşi ridică aparatul, iar ei păşesc în lumina orbitoare a bliţului.

— Deci, Arthur.

Jurnalista este frumoasă în genul oamenilor care cheltuiesc sume imense pentru întreţinerea personală. Are porii curăţaţi profesionist şi o coafură de 400 de dolari, machiaj impecabil şi manichiură făcută cu gust. Când zâmbeşte, atenţia lui Arthur este distrasă de albeaţa nefirească a dinţilor, cu toate că se afla la Hollywood de ani de zile şi ar fi trebuit să se fi obişnuit până acum.

— Spune-ne despre bruneta misterioasă cu care te-am tot văzut.

— Consider că bruneta misterioasă are dreptul la intimitate, nu crezi?

Zâmbetul lui Arthur este calibrat pentru a dezamorsa remarca şi pentru a o face în schimb fermecătoare.

— Nu vrei să ne spui absolut nimic despre ea? Măcar un indiciu?

— Este din oraşul meu natal, zice el şi face cu ochiul.

De fapt, nu e un oraş natal, este o insulă natală.

— Are aceeaşi mărime şi aceeaşi formă ca Manhattanul, le spune mereu Arthur oamenilor, pe la petreceri, doar că are o mie de oameni.

Insula Delano se află între insula Vancouver şi Columbia Britanică, exact la nord de Los Angeles. Insula are climă tropical-temperată şi e toată numai pădure bogată şi plaje stâncoase, căprioare dând iama prin grădinile de legume şi sărind în faţa parbrizelor, muşchi pe ramuri joase, suspine de vânt printre cedri.

În mijlocul insulei se află un mic lac despre care Arthur şi-a imaginat întotdeauna că s-a format în urma prăbuşirii unui asteroid, fiind aproape perfect rotund şi foarte adânc. Într-o vară, o 68

femeie de altundeva s-a sinucis aici, şi-a lăsat maşina parcată pe drum, cu un bilet înăuntru, şi a intrat în apă, iar când scafandrii au pornit căutările, „n-au putut să dea de fundul lacului”, sau cel puţin asta îşi şopteau copiii locului, pe jumătate înspăimântaţi, pe jumătate entuziasmaţi, cu toate că, ani mai târziu, gândindu-se la asta, ideea ca un lac să fie atât de adânc încât scafandrii să nu dea de fundul lui îi părea improbabilă. Totuşi, fapt este că o femeie a intrat într-un lac nu foarte mare şi că nimeni nu i-a găsit trupul nici după două săptămâni de căutări intense, iar acest episod scânteiază

retrospectiv printre amintirile lui Arthur din copilărie şi îi dă un frison tenebros care nu a existat la momentul respectiv. Deoarece în mod normal este doar un lac, doar locul lui favorit pentru înot, locul favorit al tuturor, pentru că apa oceanului este mereu foarte rece.

În amintirile lui Arthur, mama sa citeşte o carte sub copacii de pe mal, în vreme ce frăţiorul lui, având pe braţe aripioare gonflabile pentru înot, stropeşte cu apă, iar insecte agitate aterizează grăbite pe suprafaţa lacului. Din motive necunoscute, o păpuşă Barbie goală este îngropată până la brâu în pământul de pe drumul care duce la lac.

Există copii pe insulă, care umblă desculţi toată vara şi care poartă pene în păr, dubiţele Volkswagen cu care părinţii lor au ajuns aici în anii ’70 ruginind în pădure. În fiecare an plouă aproximativ două sute de zile. Lângă terminalul feribotului se află un sat: un magazin general cu o pompă de benzină, un magazin cu mâncare sănătoasă, un birou imobiliar, o şcoală elementară cu şaizeci de elevi, o primărie cu două sirene masive sculptate, care se ţineau de mâini pentru a forma o boltă deasupra uşii de la intrare, şi o mică

bibliotecă lipită de ea. Restul insulei este în mare parte doar stâncă

şi pădure, drumuri forestiere înguste, ce dispar printre copaci.

Cu alte cuvinte, este genul de loc pe care, practic, nimeni dintre cei cu care Arthur se întâlneşte la New York, Toronto ori Los Angeles nu şi-l poate imagina, aşa că are parte de o mulţime de priviri nedumerite atunci când vorbeşte despre el. Încercă mereu să descrie acest loc şi recurge la generalizări despre plaje şi viaţa plantelor.

— Ferigile treceau de capul meu, le spune el oamenilor, făcând un gest care indică o înălţime tot mai mare de-a lungul anilor, până

când îşi dă seama, pe la 45 de ani, că descrie plante înalte de doi sau doi metri şi jumătate. Absolut incredibil, dacă stau să mă

gândesc.

— Trebuie să fi fost atât de frumos, este replica inevitabilă.

— A fost, le zice el, este, apoi găseşte o cale de a schimba 69

subiectul pentru că îi e greu să explice partea următoare.

„Da, a fost frumos. A fost cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată. A fost frumos, dar îmi dădea o senzaţie de claustrofobie.

L-am iubit şi am dorit întotdeauna să evadez de-acolo.”

La 17 ani, este acceptat la Universitatea din Toronto.

Completează formularele de solicitare a unui credit studenţesc, părinţii lui încropesc suma necesară pentru un bilet de avion şi el dus este. A crezut că vrea să studieze economie, dar, când ajunge în Toronto, descoperă că vrea să facă aproape orice altceva. Munceşte din greu în colegiu, dar este un student indiferent la universitate.

Cursurile sunt plictisitoare. Decide că rostul venirii în acest oraş nu este şcoala. Şcoala a fost doar motivul de a evada. Rostul este oraşul Toronto însuşi. După patru luni, abandonează şi se duce la audiţii pentru obţinerea unui rol, deoarece o fată de la cursul de comerţ i-a spus că ar trebui să se facă actor.

Părinţii sunt îngroziţi. Au loc convorbiri telefonice înlăcrimate, făcute pe cartele, noaptea târziu.

— Rostul a fost să plec de pe insulă, le spune el, însă asta nu ajută la nimic pentru că ei iubesc insula şi locuiesc acolo fiindcă aşa vor.

Dar, la două săptămâni după ce renunţă la facultate, obţine un rolişor într-un film american turnat local, apoi un rol cu o singură

replică într-un serial canadian. Nu are impresia că ştie cu adevărat să joace, aşa că începe să-şi cheltuiască toţi banii pe lecţii de actorie, iar acolo îl cunoaşte pe cel mai bun prieten al lui, Clark. Este un an magnific, în care sunt nedespărţiţi şi îşi petrec patru seri pe săptămână în oraş, folosindu-se de acte de identitate false, iar apoi, după ce amândoi împlinesc 19 ani, Clark cedează presiunii părinţilor şi se întoarce în Anglia, pentru a se duce la universitate, în vreme ce Arthur are succes la audiţiile pentru admiterea la o şcoală de teatru din New York, unde lucrează într-un restaurant şi locuieşte împreună cu încă patru colegi într-un apartament de deasupra unei brutării din Queens.

Termină şcoala de teatru şi bate pasul pe loc o vreme, participând la audiţii şi lucrând multe ore pe zi ca ospătar, apoi capătă un rolişor în Lege şi ordine – oare există vreun actor în New York care să nu fi jucat în Lege şi ordine? – care îi aduce un impresar şi care se transformă într-un rol permanent într-unul dintre serialele derivate din Lege şi ordine. Câteva reclame, două

episoade-pilot ale unor seriale care nu s-au mai făcut – „Dar trebuie 70

neapărat să vii în L.A., spune regizorul celui de-al doilea când îl sună

pe Arthur să-i dea vestea proastă. O să stai în casa mea de oaspeţi câteva săptămâni, participi la câteva audiţii, vezi ce se întâmplă” –, iar Arthur, deja sătul de iernile din est, aşa face, scapă de majoritatea lucrurilor sale şi se urcă la bordul unui avion care merge spre vest.

În Hollywood, se duce la petreceri şi capătă un mic rol într-un film, ca soldat care are trei replici şi care sare în aer în primele zece minute, iar acesta duce la un rol mult mai important în alt film, dar este momentul când petrecerile încep cu adevărat – cocaină şi fete atrăgătoare, cu pielea perfectă, în case şi camere de hotel, un şir de ani care mai târziu îi revin în memorie ca flash-urile unei lumini stroboscopice: stând lângă o piscină din Malibu, bând votcă şi vorbind cu o fată care spune că a venit ilegal din Mexic, ascunsă

sub o încărcătură de ardei iuţi din bena unui camion, când avea zece ani; nu e sigur dacă s-o creadă sau nu, dar o consideră

frumoasă, aşa că o sărută, iar ea zice că îl va suna, dar n-o mai vede niciodată după aceea; mergând pe dealuri cu prietenii, pasager într-o maşină decapotabilă cu acoperişul rabatat, prietenii lui cântând împreună cu radioul, în timp ce Arthur priveşte palmierii care se preling pe deasupra capului său; dansând cu o fată pe Don’t Stop Believin – în secret, cântecul lui favorit în tikibarul5 din pivniţa unui tip, după care i se pare un miracol când întâlneşte la altă

petrecere, o săptămână mai târziu, aceeaşi fată la două petreceri din acest oraş infinit, iar ea îi zâmbeşte cu ochii pe jumătate închişi, îl ia de mână şi-l conduce în curtea din spate, ca să privească răsăritul soarelui în Los Angeles. Senzaţia de noutate dată de acest oraş

începea deja să se risipească, dar acolo, pe Mulholland Drive, înţelege că încă mai există ceva mister aici, că în acest oraş încă mai există ceva ce n-a văzut, o mare de lumini care pălesc în vale, în timp ce soarele se înalţă, felul în care ea îşi trece uşor unghiile peste pielea de pe braţul lui.

— Iubesc acest loc, spune el, dar, şase luni mai târziu, când se despart, ea îi dă replica:

— Iubeşti acest loc, dar nu o să-i aparţii niciodată şi niciodată

nu o să ai rolul principal în vreunul dintre filmele tale stupide.

În acest moment, el are deja 28 de ani, timpul trece cu o viteză

5 Bar care are ca temă cultura tiki născută în anii ’20, în barurile americane de inspiraţie polineziană, care serveşte cocktailuri elaborate, în special pe bază de rom (n.tr.).

71

care îl deconcertează, petrecerile durează prea mult şi scapă de sub control, de două ori aşteptându-i la Urgenţe pe noii săi prieteni ajunşi acolo din cauza unor exotice combinaţii de alcool şi medicamente care se dădeau pe reţetă, aceiaşi oameni la o petrecere după alta, soarele ridicându-se deasupra unor scene de dezmăţ