— Şi ce faci în acel „timp liber”, Miranda?

— Lucrez la proiectul meu, Pablo. Nu sunt sigură de ce tonul tău este atât de arţăgos.

Dar chestia este că nu-i pasă cu adevărat. A fost o vreme când o astfel de conversaţie ar fi făcut-o să izbucnească în lacrimi, însă

acum se răsuceşte în scaun pentru a privi lacul şi a se gândi la camioane de mutare. Ar putea spune că nu se simte bine, să-şi strângă lucrurile şi în câteva ore să fie plecată. Uneori e bine să te desprinzi de tot.

— … douăzeci şi patru de ore pe zi, spune el. Nu eşti niciodată

aici. Eşti plecată de la opt dimineaţă până la nouă seară, iar uneori pleci şi sâmbăta, iar eu n-am decât să… O, nu ştiu, Miranda, tu ce-ai zice dacă ai fi în locul meu?

— Stai, spune ea, tocmai mi-am dat seama de ce m-ai sunat pe telefonul fix de la birou.

— Poftim?

— Verifici dacă sunt aici, nu-i aşa? De aceea nu m-ai sunt pe mobil.

Un fior de furie, neaşteptat de profund. Ea plăteşte toată chiria apartamentului lor, iar el o verifică dacă e într-adevăr la serviciu.

— Orele pe care le lucrezi.

Lasă cuvintele să atârne în aer până când preiau greutatea acuzaţiei.

— Ei bine, spune ea – un lucru la care se pricepe foarte bine este că îşi poate forţa vocea să rămână calmă şi atunci când este nervoasă –, după cum ţi-am mai zis, Leon a fost foarte clar când m-a 80

angajat. Vrea să fiu la biroul meu până la şapte seara atunci când călătoreşte, iar când este aici, şi eu sunt aici. Îmi dă mesaje pentru a mă anunţa când vine în weekenduri, iar atunci trebuie să vin şi eu. — O, îţi dă mesaje.

Problema este că ea este colosal de plictisită de conversaţia asta şi e plictisită şi de Pablo, şi de bucătăria de pe Jarvis Street unde ştie că el stă în picioare, pentru că dă telefoanele furioase doar de acasă – unul dintre lucrurile pe care le au în comun este dezgustul faţă de cei care se văicăresc şi care ţipă la mobile pe stradă, faţă de oamenii care îşi rezolvă problemele personale urâte în public –, iar în bucătărie e cel mai bun semnal din tot apartamentul.

— Pablo, este doar o slujbă. Avem nevoie de bani.

— Cu tine, este mereu vorba de bani, nu-i aşa?

— Cu ei ne plătim chiria. Ştii asta, nu?

— Vrei să spui că eu nu fac niciun efort, Miranda? Asta spui?

Îi este imposibil să mai asculte asta, aşa că pune cu delicateţe receptorul în furcă şi se pomeneşte întrebându-se de ce n-a observat mai devreme – să zicem cu opt ani în urmă, când au început să iasă

la întâlniri – că Pablo e rău. E-mailul lui soseşte în câteva minute.

Subiectul este „Ce naiba?” „Miranda, citeşte ea, ce se petrece? Se pare că eşti ciudat de ostilă şi cumva pasiv-agresivă. De ce te porţi aşa?”

Ea îl închide fără să răspundă şi se duce lângă peretele de sticlă, pentru a privi lacul o vreme. Imaginându-şi apa ridicându-se până

ar fi acoperit străzile, gondole plutind între turnurile cartierului financiar, dr. Eleven pe un înalt pod arcuit. Aici se află când îi sună

mobilul. Nu recunoaşte numărul.

— Sunt Arthur Leander, spune el când ea răspunde. Pot să te invit din nou la prânz?

— Ce-ai zice de cină, mai bine?

— În seara asta?

— Eşti ocupat?

— Nu, spune el şezând pe patul său din hotelul Le Germain şi întrebându-se cum să scape de cina cu regizorul său, din seara aceea. Deloc. Mi-ar face plăcere.

Date fiind circumstanţele, ea decide că nu este necesar să-l sune pe Pablo. Mai are ceva de făcut pentru Leon, care este pe cale să se urce într-un avion spre Lisabona – găseşte documentul de care are nevoie şi i-l trimite prin e-mail, apoi revine la Staţia Eleven. Caseta 81

ilustrează o zonă din Undersea, oamenii lucrând tăcuţi în încăperile cavernoase. Îşi trăiesc vieţile sub lumini care pâlpâie, conştienţi permanent de oceanul de deasupra, revoltaţi că dr. Eleven şi colegii lui plimbă permanent Staţia Eleven prin spaţiu. (Pablo îi dă un mesaj: „?? ai primit e-mailul meu???”) Ei mereu aşteaptă – oamenii din Undersea. Îşi petrec vieţile aşteptând ca vieţile lor să înceapă.

Miranda desenează zona recepţiei lui Leon Prevant înainte de a-şi da seama ce face. Mocheta vastă, biroul, uşa închisă a biroului lui Leon, peretele de sticlă. Cele două capsatoare de pe biroul ei – cum de s-a ales cu două? – şi uşile care duc spre ascensoare şi spre camerele de recreere. Încercând să exprime pacea acestui loc unde îşi petrece orele cele mai plăcute, rafinamentul său. Însă dincolo de peretele de sticlă desenează alt peisaj decât cel real – stânci întunecate şi poduri înalte.

— Tu mereu eşti pe jumătate pe Staţia Eleven, spusese Pablo cu vreo săptămână în urmă, în timp ce se certau, iar eu nici măcar nu înţeleg proiectul tău. Unde urmăreşti, de fapt, să ajungi cu acţiunea?

Pe el nu-l interesează comicsurile. Nu înţelege diferenţa dintre romanele grafice serioase şi benzile desenate de duminică

dimineaţă, cu păsărele cu ochi mari şi pisici cu labe inerte. Când este treaz, sugerează că ea îşi iroseşte talentul. Când e beat, insinuează că nu prea are ce risipi, cu toate că, mai târziu, îşi cere scuze pentru asta, iar uneori plânge. A trecut un an şi două luni de când a vândut ultimul tablou. Ea a început să-i explice din nou proiectul la care lucra, însă cuvintele i s-au oprit în gât.

— Nu e nevoie să-l înţelegi, zise ea. Este proiectul meu.

Restaurantul în care se întâlneşte cu Arthur este tot numai lemn întunecat şi lumină difuză, iar tavanul o serie de arcade şi cupole.

Aşteptând la masă sosirea lui, ea se gândeşte că ar putea folosi imaginea. Închipuindu-şi o încăpere ca aceasta în Undersea, un loc subteran făcut din lemn salvat din pădurea înecată de pe staţie, îşi dori să aibă blocul de desen la ea. La 8.01 p.m., un mesaj de la Pablo: „aştept”. Închide telefonul şi îl lasă să cadă în geantă. Arthur soseşte cu răsuflarea tăiată şi cerându-şi scuze, întârziind zece minute. Taxiul lui a rămas blocat în trafic.

— Lucrez la un comics, îi spune ea mai târziu, când el o întreabă

cu ce se ocupă. Poate, o serie de romane grafice. Încă nu ştiu ce este.

— Ce te-a făcut să alegi această formă de literatură?

Pare sincer interesat.

82

— Citeam foarte multe comicsuri în copilărie. Ai citit vreodată

Calvin şi Hobbes 8?

Arthur o priveşte cu atenţie. Ea se gândeşte că pare mai tânăr de 36 de ani. Arată doar puţin mai în vârstă faţă de prima dată când au luat prânzul, cu şapte ani în urmă.

— Sigur, spune Arthur, îmi plăceau mult Calvin şi Hobbes.

Prietena mea cea mai bună avea un vraf, când eram copii.

— Este prietena ta de pe insulă? Poate că o cunosc.