Noaptea se răcea pe măsură ce se îndepărtau de St. Deborah by the Water. Singurele sunete erau clămpăniturile potcoavelor pe asfaltul spart, scârţâielile căruţelor, paşii membrilor Simfoniei şi micile foşnete nocturne ale pădurii. În aer plutea parfum de pini, de flori sălbatice şi de iarbă, iar stelele scăpărau atât de tare, încât căruţele aruncau umbre săltăreţe pe drum. Plecaseră atât de repede, încât încă mai purtau costumele, Kirsten ţinându-şi ridicată
rochia de Titania pentru a nu se împiedica în ea, iar Sayid fiind o apariţie ciudată în fracul lui de Oberon, albul cămăşii strălucind când se răsuci să se uite îndărăt. Kirsten trecu pe lângă el pentru a vorbi cu dirijoarea, care mergea, ca de obicei, alături de prima căruţă.
— Ce i-ai spus băiatului de lângă drum?
62
— Că nu puteam risca să se creadă că l-am răpit, zise dirijoarea.
— Ce ţi-a spus profetul după spectacol?
Dirijoarea privi peste umăr.
— O să păstrezi asta pentru tine?
— Probabil că o să-i zic lui August.
— Sigur că o să-i spui. Dar nu altcuiva.
— Bine, rosti Kirsten, nimănui altcuiva.
— A sugerat să ne gândim s-o lăsăm pe Alexandra ca o garanţie pentru viitoare bune relaţii între Simfonie şi oraş.
— S-o lăsăm? De ce s-o…?
— A zis că îşi caută o altă mireasă.
Kirsten rămase în spate pentru a-i spune lui August, care înjură
încet şi clătină din cap. Alexandra mergea neştiutoare alături de a treia căruţă, privind stelele.
La un moment dat după miezul nopţii, Simfonia se opri ca să se odihnească. Kirsten aruncă rochia Titaniei în partea din spate a unei căruţe şi se îmbrăcă în rochia pe care o purta mereu când era foarte cald, din bumbac moale, peticită pe ici, pe colo. Greutatea liniştitoare a pumnalelor de la cingătoare. Jackson şi al doilea oboi luară doi dintre cai şi se întoarseră cam un kilometru jumătate, după care reveniră comunicându-le că nimeni nu părea să-i urmărească.
La lumina lunii, dirijoarea studia o hartă împreună cu câţiva dintre membrii mai în vârstă ai Simfoniei. Fuga lor îi dusese într-o direcţie ciudată spre sud, pe malul estic al lacului Michigan.
Singurele rute aproximativ directe spre teritoriul lor obişnuit îi duceau fie înapoi în St. Deborah by the Water, fie în apropierea unui oraş despre care se ştia că locuitorii lui îi împuşcă pe loc pe străini, fie în interiorul Continentului, printr-o sălbăticie care, înainte de colaps, fusese declarată pădure naţională.
— Ce ştim despre această pădure naţională?
Dirijoarea se încrunta la hartă.
— Eu votez împotrivă, spuse tuba. Cunosc un negustor care a trecut pe-acolo. A zis că e o zonă arsă, lipsită de oraşe, cu sălbăticiuni fioroase în pădure.
— Încântător. Dar spre sud, de-a lungul ţărmului?
— Nimic, zise Dieter. Am vorbit cu cineva care a fost acolo, însă
asta se întâmpla cu vreo zece ani în urmă. A spus că nu prea e populată, însă nu-mi amintesc detaliile.
— Cu zece ani în urmă, repetă dirijoarea.
63
— Cum am spus, nimic. Dar, uite, dacă mergem mai departe spre sud, oricum va trebui la un moment dat s-o cotim spre interiorul Continentului, în caz că nu ţii neapărat să vedem ce s-a ales de Chicago.
— Aţi auzit povestea aia despre lunetiştii din Sears Tower?
întrebă primul violoncel.
— Am trăit povestea aia, zise Gil. N-ar trebui să existe populaţie la sud de-aici, la Severn City? O aşezare stabilită într-un fost aeroport, dacă îmi amintesc corect?
— Şi eu am auzit acest zvon. Nu era obiceiul dirijoarei să ezite, însă ea studie harta ceva vreme înainte de a răspunde. Am vorbit ani de zile despre extinderea teritoriului nostru, nu-i aşa?
— Este riscant, spuse Dieter.
— Şi să trăieşti e un risc. Împături harta. Lipsesc doi membri ai Simfoniei, iar eu cred totuşi că au luat-o spre sud. Dacă există
populaţie în Severn City, poate că acei oameni cunosc ruta spre teritoriul nostru obişnuit. Vom merge mai departe spre sud, pe malul lacului.
Kirsten se aşeză pe scaunul vizitiului celei de-a doua căruţe, pentru a bea nişte apă şi a se odihni. Îşi dădu rucsacul jos de pe umeri. Avea dimensiunea celor pentru copii, era din pânză roşie, cu o imagine crăpată şi decolorată a lui Spider-Man, iar în el căra cât mai puţine lucruri posibil: două sticle pline cu apă, care, într-o civilizaţie anterioară, conţinuseră Lipton Iced Tea, un pulover, o cârpă pe care şi-o lega peste faţă când intra în case prăfuite, nişte sârmă cu care descuia broaştele, gentuţa cu fermoar în care avea colecţia de tabloide şi comicsurile Dr. Eleven, plus un prespapier.
Prespapierul era o bucată netedă din sticlă în interiorul căruia se aflau nori de furtună de dimensiunea unei prune. Nu avea nicio utilitate anume, nu era decât balast în rucsac, însă ea îl considera frumos. O femeie i-l dăduse chiar înainte de colaps, dar nu-şi amintea numele ei. Preţ de o clipă, Kirsten îl ţinu în palmă, apoi îl puse înapoi în colecţia ei.
Îi plăcea să frunzărească uneori tăieturile din ziare, găsind obiceiul liniştitor. Aceste imagini din lumea umbrelor, din timpurile de dinainte de gripa georgiană, erau neclare în lumina lunii, dar ea memorase detaliile fiecăreia: Arthur Leander cu a doua lui soţie, Elizabeth, în curticica unui restaurant, împreună cu Tyler, micuţul lor fiu; Arthur cu a treia soţie, Lydia, câteva luni mai târziu; Arthur cu Tyler pe LAX. O fotografie mai veche, pe care o găsise într-un pod, înghesuită într-un morman alcătuit din numerele din trei decenii ale 64
unor reviste de bârfe, făcută înainte ca ea să se fi născut: Arthur cuprinzând cu un braţ o fată palidă, cu bucle negre, care avea să
devină curând prima lui soţie, imortalizaţi de un fotograf în vreme ce ieşeau dintr-un restaurant – fata, misterioasă în spatele ochelarilor de soare, iar Arthur, orbit de lumina bliţului.
