plictisitor, toată lumea arătând puţin cam distrusă. Imediat după ce împlineşte 29 de ani, capătă rolul principal într-un film cu buget redus, despre un jaf bancar eşuat, şi este încântat să afle că se filmează în Toronto. Îi place ideea de a se întoarce triumfător în Canada, deşi îşi dă seama că este egoistă, dar ce poţi face?
Maică-sa îl sună într-o seară şi îl întreabă pe Arthur dacă îşi aminteşte de Susie, chelneriţă la General Store Café, pe vremea când el era copil. Fireşte că îşi aminteşte de Susie. Are amintiri vii despre Susie, care îl servea cu clătite în cafenea. În sfârşit, nepoata lui Susie a venit să locuiască la ea, cu câţiva ani în urmă, din motive rămase necunoscute în ciuda săpăturilor asidue pe care le făcuseră
toţi bârfitorii de pe insulă. Nepoata, Miranda, are 17 ani şi este foarte
„hotărâtă”, foarte „cu picioarele pe pământ”. S-a mutat recent în Toronto, pentru a urma şcoala de artă, aşa că n-ar putea Arthur s-o scoată la un prânz?
— De ce, întreabă el? Nu ne cunoaştem. Ea este o fată de şaptesprezece ani. Ar fi cam ciudat, nu-i aşa?
El detestă ciudăţeniile şi face mari eforturi pentru a le evita.
— Aveţi multe în comun, spune mama lui. Amândoi aţi sărit un an la şcoală.
— Nu cred că asta înseamnă „multe”.
Dar, chiar în timp ce zice asta, se pomeneşte gândind: „Ea va şti de unde mă trag.” Arthur trăieşte într-o permanentă stare de dezorientare, ca o febră uşoară, întrebarea care atârnă deasupra a orice fiind: „Cum am ajuns de-acolo aici?” Şi există momente – la petrecerile din Toronto, din Los Angeles, din New York – când le povesteşte oamenilor despre insula Delano şi remarcă o anumită
expresie pe chipurile lor, interes, dar şi puţină neîncredere, ca şi cum ar descrie cultivarea suprafeţei lui Marte. Când le spune oamenilor din Toronto că este din Columbia Britanică, aceştia răspund invariabil că le place Vancouver, ca şi cum oraşul de sticlă
aflat la patru ore şi două feriboturi sud de casa copilăriei sale ar fi avut vreo legătură cu insula pe care crescuse el. În două ocazii, le-a spus unor oameni din Los Angeles că este din Canada, iar ei l-au întrebat despre igluuri. Un newyorkez presupus a fi bine educat a ascultat cândva cu atenţie explicaţiile despre locul său de baştină –
72
sud-vestul Columbiei Britanice, o insulă între insula Vancouver şi Continent apoi l-a întrebat, aparent cu toată seriozitatea, dacă asta înseamnă că a crescut în apropiere de Maine.
— Sun-o pe Miranda, zice maică-sa. E doar un prânz.
Miranda, la 17 ani: este extraordinar de calmă şi foarte drăguţă, cu ten alb, ochi cenuşii şi bucle negre. Intră în restaurant însoţită
de o pală de aer rece, cu ianuarie atârnat de părul şi de haina ei, iar Arthur este frapat imediat de siguranţa ei. Pare mult mai matură
decât vârsta ei.
— Ce părere ai despre Toronto? întreabă Arthur.
Decide că nu este doar drăguţă. E chiar frumoasă, dar este un soi de frumuseţe subtilă, care are nevoie de ceva vreme pentru a deveni vizibilă. E opusul fetelor din L.A., cu părul lor blond, tricouri şi bronz.
— Îl iubesc.
Revelaţia intimităţii: ea poate merge pe stradă, şi absolut nimeni nu ştie cine este. Cine nu a crescut într-o localitate mică nu poate să înţeleagă cât de minunat e, cât de mult seamănă anonimatul oraşului cu libertatea. Ea începe să-i vorbească despre prietenul ei, Pablo, şi el artist, iar Arthur se sileşte să zâmbească în timp ce ascultă. Îşi zice că este atât de tânără. Ea s-a săturat să vorbească
despre sine şi îl întreabă despre el, iar el încearcă să-i explice suprarealismul lumii în care a intrat, unde oamenii îl cunosc, deşi el nu-i cunoaşte, vorbeşte despre cât de mult îi place Los Angelesul şi cum, în acelaşi timp, îl epuizează, cât de dezorientat se simte când se gândeşte la insula Delano şi o compară cu viaţa lui actuală. Ea nu a fost niciodată în Statele Unite, cu toate că şi-a trăit întreaga viaţă la 300 de kilometri de graniţă. El îşi poate da seama că ea face eforturi pentru a-şi imagina viaţa lui acolo, gândurile ei fiind probabil un colaj de scene din filme şi fotografii din reviste.
— Îţi place să joci, nu-i aşa?
— Da. De obicei, îmi place.
— Cât de minunat este să fii plătit ca să faci ce îţi place! spune ea, iar el este e acord.
La sfârşitul prânzului, ea îi mulţumeşte pentru că a achitat nota de plată, apoi pleacă împreună. Afară, aerul e rece, iar razele soarelui cad pe zăpadă murdară. Mai târziu, el îşi va aminti asta drept epoca de aur, când puteau ieşi din restaurante fără a fi fotografiaţi pe trotuar.
— Îţi doresc noroc cu filmul tău, spune ea urcându-se într-un 73
tramvai.
— Noroc în Toronto, răspunde el, dar ea deja a plecat.
În anii care urmează, el reuşeşte adesea să şi-o scoată din minte.
Este foarte departe şi foarte tânără. Face un număr de filme, se mută pentru 18 luni la New York, ca să joace într-o piesă de Mamet6, se întoarce în Los Angeles pentru un rol într-un serial HBO. Se întâlneşte cu alte femei, unele actriţe, altele nu, două dintre ele atât de faimoase, încât nu pot ieşi în public fără să-i atragă pe fotografi, care roiesc precum ţânţarii. Când se întoarce în Toronto, ca să joace în alt film, nici el nu mai poate ieşi în public fără să fie fotografiat, parţial pentru că rolurile din filme au devenit mult mai importante şi mai impresionante, parţial pentru că fotografii s-au obişnuit să-i facă poze ţinându-se de mână cu persoane mai faimoase.
Impresarul îl felicită pentru strategia lui în privinţa întâlnirilor.
— Nu era o strategie, spune Arthur. M-am întâlnit cu ele pentru că mi-au plăcut.
— Sigur că ţi-au plăcut, zice impresarul lui. Spun doar că n-a stricat.
Chiar s-a întâlnit cu femeile acelea pentru că i-a plăcut de ele sau, în subconştient, s-a gândit la cariera lui în tot acest timp?
Întrebarea este neaşteptat de persistentă.
Arthur are 36 de ani acum, ceea ce înseamnă că Miranda are 24.
El devine extrem şi neplăcut de faimos. Nu se aştepta la faimă, cu toate că tânjise după ea în secret, la 20 de ani, la fel ca toată lumea, iar acum, că o are, nu este sigur ce să facă totuşi cu ea. Este în general jenantă. De exemplu, se cazează în hotelul Le Germain din Toronto, iar tânăra femeie de la recepţie îi spune ce onoare este pentru ei să se cazeze acolo – „şi dacă nu vă deranjează că o zic, am adorat filmul ăla poliţist” –, şi el, ca întotdeauna în astfel de situaţii, nu este sigur ce să spună, sincer, nu-şi poate da seama dacă ei chiar i-a plăcut filmul acela poliţist sau doar e amabilă, sau vrea să se culce cu el, sau o combinaţie a celor menţionate, aşa că zâmbeşte şi îi mulţumeşte tulburat şi, neştiind încotro să se uite, ia cartela de acces şi îi simte privirea în ceafă în vreme ce se îndreaptă spre lifturi.
Încercând să pară preocupat şi încercând să lase impresia că nu a observat şi că nu-i pasă că jumătate din lumea aflată în hol se holbează la el.
Odată ajuns în cameră, se aşază pe pat, uşurat că este, în sfârşit, 6 David Alan Mamet – dramaturg, scenarist şi regizor american. Ca dramaturg, a primit un Premiu Pulitzer (n.tr.).
