Încearcă să întâlnească privirea lui Arthur, dar el se uită la Elizabeth.

— Ce plănuieşti să faci cu el după ce-l termini? întreabă Tesch.

— Nu ştiu.

— Cu siguranţă, vei încerca să-l publici.

— Miranda are sentimente complicate în privinţa asta, spune Arthur.

Este doar imaginaţia Mirandei sau el se străduieşte să-i facă pe ceilalţi să se simtă bine doar pentru a evita s-o privească direct?

— O?

Tesch zâmbeşte şi îşi arcuieşte o sprânceană.

— Munca în sine este importantă pentru mine.

Miranda este conştientă de preţiozitatea vorbelor, dar sunt ele preţioase şi dacă sunt adevărate?

— Nu dacă îl public sau nu.

— Cred că este nemaipomenit, zice Elizabeth. E ca şi cum important este că există pe lume, nu?

— Ce rost are toată munca asta, întreabă Tesch, dacă nimeni n-o vede?

— Mă face fericită. E liniştitor să lucrez ore întregi la el. Pentru mine, nu contează cu adevărat dacă îl vede altcineva.

— Ah, rosteşte Tesch. E admirabil din partea ta. Ştii, îmi aminteşte de un documentar pe care l-am văzut luna trecută, un filmuleţ cehesc despre o artistă izolată care refuză să-şi arate opera în timpul vieţii. Locuia în Praha şi…

— O, spune Clark, cred că, atunci când vorbeşti engleza, îţi este îngăduit să-i zici Praga.

Tesch pare să-şi fi pierdut puterea de a vorbi.

89

— Este un oraş frumos, nu-i aşa?

Elizabeth are genul de zâmbet care îi face pe toţi cei din jur să

surâdă şi ei, fără să-şi dea seama.

— Ah, ai fost acolo? întreabă Clark.

— Am făcut două cursuri de istorie a artei la UCLA, cu câţiva ani în urmă. La sfârşitul semestrului, m-am dus la Praga ca să văd nişte tablouri despre care citisem. Există atâta încărcătură istorică în acel loc, nu-i aşa? Am vrut să mă mut acolo.

— Pentru istorie?

— Am crescut dincolo de suburbiile Indianapolisului, spune Elizabeth. Am locuit într-un cartier în care cele mai vechi clădiri aveau cincizeci sau şaizeci de ani. Gândul de a locui într-un loc care are o istorie este atrăgător, nu credeţi?

— Deci, în seara asta, rosteşte Heller, dacă nu mă înşel, este aniversarea nunţii?

— Sigur că este, spune Arthur, iar paharele se ridică. Trei ani.

Zâmbetul lui trece pe lângă urechea stângă a Mirandei. Ea se uită peste umăr, iar când îşi întoarce privirea, el se uită deja în altă

parte.

— Cum v-aţi cunoscut? întreabă soţia lui Heller.

Treaba la Hollywood, şi-a dat de mult seama Miranda, este că

aproape toată lumea e ca Thea, fosta ei colegă de la Neptune Logistics, adică aproape toată lumea poartă hainele care trebuie, are coafura care trebuie, are totul aşa cum trebuie, în vreme ce Miranda se agită în urma lor, într-o ţinută nepotrivită şi cu părul zburlit.

— O, mă tem că nu este cea mai interesantă poveste „cum ne-am întâlnit?”

În vocea lui Arthur există o uşoară încordare.

— Cred că poveştile „cum ne-am întâlnit?” sunt mereu interesante, zice Elizabeth.

— Ai mult mai multă răbdare decât mine, spune Clark.

— Nu ştiu dacă „interesante” este cuvântul corect, zice soţia lui Heller. Dar au categoric o anumită dulceaţă – mă refer la acele poveşti.

— Nu, doar că, dacă totul se întâmplă cu un motiv, insistă

Elizabeth, aşa cum cred eu că se întâmplă, atunci când aud cum doi oameni au ajuns împreună, este ca şi cum mi s-ar fi relevat o parte din plan.

În tăcerea care urmează acestei declaraţii, un ospătar umple din nou paharul de vin al Mirandei.

— Suntem de pe aceeaşi insulă, rosteşte Miranda.

90

— O, acea insulă despre care ne-ai povestit, îi zice o femeie de la studio lui Arthur. Cea cu ferigi!

— Deci, sunteţi de pe aceeaşi insulă, şi? Şi? intervine Heller uitându-se la Arthur.

Nu toată lumea ascultă. Există golfuleţe şi contracurenţi în conversaţia din jurul mesei. Bronzul lui Heller este portocaliu.

Există zvonuri cum că nu doarme noaptea. De cealaltă parte a uşilor de sticlă, Luli îşi schimbă poziţia să vadă mai bine căpşuna căzută.

— Scuzaţi-mă un moment, rosteşte Miranda. Mă duc să las câinele afară. Arthur spune povestea mult mai bine decât mine.

Evadează în camera cu perete de sticlă, apoi, prin alte uşi franţuzeşti, iese pe peluza din spate. Libertate! Afară, noaptea tăcută. Luli se freacă de gleznele ei şi se topeşte în întuneric. Curtea din spate nu e mare, proprietatea lor fiind terasată pe panta unui deal, frunzele adunându-se pe o mică peluză. Grădinarul a venit astăzi ca să facă pregătirile pentru petrecere, iar în aer pluteşte miros de pământ umed şi de iarbă proaspăt tăiată. Se întoarce spre sufragerie ştiind că ei n-o pot vedea prin propriile reflexii în sticlă. A lăsat deschise ambele perechi de uşi, oarecum şi pentru a auzi conversaţia, iar acum vocea lui Arthur ajunge în curte.

— Deci, cina merge bine, apoi, seara următoare, spune el, mă

aflu în camera mea de la hotelul Le Germain, după douăsprezece ore de filmare, aşteptând-o pe Miranda pentru a o scoate din nou la cină, a doua seară la rând, zăcând ca într-o semicomă în faţa televizorului, când se aude o bătaie la uşă şi – voilà! Iat-o din nou, dar de data asta? E o mică diferenţă.