Eleven şi colegii săi au trecut cu Staţia Eleven printr-o gaură de vierme şi se ascund într-o zonă necartografiată a spaţiului. Asta se întâmplă peste o mie de ani, în viitor.
Staţia Eleven este de dimensiunea Lunii Pământului şi a fost proiectată să semene cu o planetă, dar este o planetă care poate 78
călători prin galaxii şi care nu are nevoie de Soare. Cu toate astea, cerul artificial al staţiei a fost deteriorat în război, aşa că pe suprafaţa Staţiei Eleven este mereu apus sau răsărit, sau noapte.
De asemenea, au fost afectate câteva sisteme vitale care stabilesc nivelurile oceanului de pe Staţia Eleven, iar singurul uscat care a rămas este reprezentat de o serie de insule care erau cândva vârfuri de munţi.
S-a produs o sciziune în rândul locuitorilor. Există oameni care, după 15 ani de amurg perpetuu, tânjesc să se ducă acasă, să se întoarcă pe Pământ şi să implore iertarea, asumându-şi riscul de a trăi sub dominaţie extraterestră. Aceştia locuiesc în Undersea7, o vastă reţea de adăposturi interconectate aflate sub oceanul Staţiei Eleven. Sunt deja 300 de oameni. În scena pe care Miranda o desenează acum, dr. Eleven se află într-o barcă împreună cu mentorul lui, căpitanul Lonagan.
Dr. Eleven: Acestea sunt ape primejdioase. Trecem pe deasupra unei porţi de la Undersea.
Căpitanul Lonagan: Ar trebui să încerci să-i înţelegi. (Următoarea casetă prezintă chipul lui văzut de-aproape.) Tot ce doresc este să
vadă din nou lumina Soarelui. Poţi să-i învinovăţeşti?
După aceste două casete, decide că are nevoie de două pagini alăturate. Şi-a imaginat deja scena, iar când închide ochii, aproape că o poate vedea prinsă pe şevaletul de-acasă. Căluţul-de-mare este o masivă creatură de culoare ruginie, cu ochi goi, ca nişte farfurii, pe jumătate vietate, pe jumătate maşinărie, lumina albastră a unui transmiţător radio strălucind pe laterala capului. Mişcându-se fără
zgomot prin apă, frumos şi înspăimântător, un călăreţ uman din Undersea şade pe spinarea lui arcuită. Apă de un albastru intens până în partea de sus a desenului. La suprafaţă, dr. Eleven şi căpitanul Lonagan, în barca lor cu vâsle, micuţi sub constelaţiile străine ale spaţiului adânc.
În după-amiaza zilei în care se întâlneşte din nou cu Arthur, Pablo o sună pe telefonul fix de la birou. Ea tocmai a băut câteva înghiţituri din cafeaua de la ora patru, schiţând o serie de casete care ilustrează eforturile doctorului Eleven pentru a dejuca ultimul complot al celor din Undersea de a sabota reactoarele staţiei şi a forţa întoarcerea pe Pământ. De îndată ce aude vocea lui Pablo, ştie că o să fie o conversaţie neplăcută. Acesta vrea să afle când va 7 Sub mare (n.tr.).
79
ajunge ea acasă.
— Pe la opt.
— Ceea ce nu înţeleg, spune Pablo, este ce faci tu pentru oamenii ăştia.
Ea răsuceşte cablul telefonului în jurul degetului şi priveşte scena la care tocmai lucra. Dr. Eleven îşi înfruntă inamicul într-un pasaj subteran de lângă reactorul principal al Staţiei Eleven.
— Ei bine, am întocmit itinerarele călătoriei lui Leon. În ultima vreme, au existat mai multe apeluri telefonice neplăcute, iar ea încerca să le considere o ocazie de a exersa o atitudine calmă. Mă
ocup de rapoartele lui de cheltuieli şi uneori trimit e-mailuri în numele lui. Mai sunt şi mesaje ocazionale. Îndosariez hârtiile.
— Şi asta îţi ia toată ziua?
— Deloc. Am vorbit despre asta, castravecior. De fapt, am mult timp liber.
— Şi ce faci în acel „timp liber”, Miranda?
— Lucrez la proiectul meu, Pablo. Nu sunt sigură de ce tonul tău este atât de arţăgos.
Dar chestia este că nu-i pasă cu adevărat. A fost o vreme când o astfel de conversaţie ar fi făcut-o să izbucnească în lacrimi, însă
acum se răsuceşte în scaun pentru a privi lacul şi a se gândi la camioane de mutare. Ar putea spune că nu se simte bine, să-şi strângă lucrurile şi în câteva ore să fie plecată. Uneori e bine să te desprinzi de tot.
— … douăzeci şi patru de ore pe zi, spune el. Nu eşti niciodată
aici. Eşti plecată de la opt dimineaţă până la nouă seară, iar uneori pleci şi sâmbăta, iar eu n-am decât să… O, nu ştiu, Miranda, tu ce-ai zice dacă ai fi în locul meu?
— Stai, spune ea, tocmai mi-am dat seama de ce m-ai sunat pe telefonul fix de la birou.
— Poftim?
— Verifici dacă sunt aici, nu-i aşa? De aceea nu m-ai sunt pe mobil.
Un fior de furie, neaşteptat de profund. Ea plăteşte toată chiria apartamentului lor, iar el o verifică dacă e într-adevăr la serviciu.
— Orele pe care le lucrezi.
Lasă cuvintele să atârne în aer până când preiau greutatea acuzaţiei.
— Ei bine, spune ea – un lucru la care se pricepe foarte bine este că îşi poate forţa vocea să rămână calmă şi atunci când este nervoasă –, după cum ţi-am mai zis, Leon a fost foarte clar când m-a 80
angajat. Vrea să fiu la biroul meu până la şapte seara atunci când călătoreşte, iar când este aici, şi eu sunt aici. Îmi dă mesaje pentru a mă anunţa când vine în weekenduri, iar atunci trebuie să vin şi eu. — O, îţi dă mesaje.
Problema este că ea este colosal de plictisită de conversaţia asta şi e plictisită şi de Pablo, şi de bucătăria de pe Jarvis Street unde ştie că el stă în picioare, pentru că dă telefoanele furioase doar de acasă – unul dintre lucrurile pe care le au în comun este dezgustul faţă de cei care se văicăresc şi care ţipă la mobile pe stradă, faţă de oamenii care îşi rezolvă problemele personale urâte în public –, iar în bucătărie e cel mai bun semnal din tot apartamentul.
— Pablo, este doar o slujbă. Avem nevoie de bani.
— Cu tine, este mereu vorba de bani, nu-i aşa?
— Cu ei ne plătim chiria. Ştii asta, nu?
— Vrei să spui că eu nu fac niciun efort, Miranda? Asta spui?
Îi este imposibil să mai asculte asta, aşa că pune cu delicateţe receptorul în furcă şi se pomeneşte întrebându-se de ce n-a observat mai devreme – să zicem cu opt ani în urmă, când au început să iasă
