În sufragerie, Elizabeth Colton încă zace inconştientă. Deşi beată

moartă, este o apariţie în lumina lămpii. În bucătărie, patru fotografii se află pe tejghea. Miranda le studiază, în vreme ce apa fierbe, şi recunoaşte versiunile oarecum mai tinere şi mai visătoare a patru dintre ospătarii de la petrecere. În camera cu perete de sticlă, îşi pune o pereche de şlapi şi iese în aerul răcoros al nopţii.

Cu ceaiul în mână, se aşază o vreme lângă piscină, cu Luli alături, 94

şi loveşte cu picioarele prin apă ca să vadă reflexia lunii unduindu-se şi spărgându-se.

Din stradă se aude un zgomot, portiera unei maşini închizându-se.

— Stai! îi spune ea lui Luli, care şade lângă piscină şi priveşte cum Miranda deschide poarta spre aleea din faţă, unde maşina decapotabilă a lui Elizabeth este parcată, neagră şi strălucitoare.

Trecând pe lângă ea, Miranda îşi plimbă vârfurile degetelor pe laterala ei, culegând un strat fin de praf. Felinarul aflat la capătul aleii este înconjurat de un roi de fluturi de noapte care se agită

nebuneşte. Două maşini sunt parcate pe stradă. Un bărbat stă

sprijinit de una din ele, fumând o ţigară. În cealaltă maşină, un bărbat doarme pe scaunul şoferului. Îi recunoaşte fiindcă amândoi îi urmăresc pe ea şi pe Arthur mult mai mult decât ceilalţi.

— Bună! rosteşte omul cu ţigara şi întinde mâna spre aparatul de fotografiat.

E cam de vârsta ei, are perciuni şi păr negru, care îi cade în ochi.

— N-o face, rosteşte ea cu asprime, iar el ezită.

— De ce ai ieşit atât de târziu?

— Ai de gând să-mi faci o poză?

El lasă camera în jos.

— Mulţumesc, spune ea. Ca să-ţi răspund la întrebare, am ieşit să văd dacă nu cumva ai o ţigară în plus.

— De unde ai ştiut că s-ar putea să am?

— Pentru că fumezi în faţa casei mele, în fiecare noapte.

— Şase nopţi pe săptămână, zice el. În nopţile de luni, îmi iau liber.

— Cum te cheamă?

— Jeevan Chaudhary.

— Deci, ai o ţigară pentru mine, Jeevan.

— Sigur. Poftim. Nu ştiam că fumezi.

— Tocmai m-am apucat din nou. Un foc?

— Deci, rosteşte el după ce-i aprinde ţigara, aceasta e prima.

Ea îl ignoră, ridicându-şi privirea spre casă.

— E frumoasă de-aici, nu-i aşa?

— Da, spune el. Aveţi o casă frumoasă.

A fost sarcasm. Nu e sigură. Casa i s-a părut frumoasă

întotdeauna, dar acum, ştiind că pleacă, are impresia că este şi mai frumoasă. E modestă după standardele oamenilor ale căror nume apar deasupra titlurilor filmelor în care joacă, însă este mai extravagantă decât orice îşi imaginase vreodată pentru ea. „În toată

95

viaţa mea nu va mai exista o casă ca asta.”

— Ai idee cât e ceasul? întreabă el.

— Nu ştiu, în jur de trei? Mai curând, trei jumate?

— De ce maşina lui Elizabeth Colton mai este parcată pe alee?

întreabă el.

— Pentru că e o alcoolică înrăită, zice Miranda.

Ochii lui se lărgesc.

— Serios?

— E prea beată ca să conducă. N-ai auzit asta de la mine.

— Sigur. Nu. Mulţumesc.

— Cu plăcere. Voi trăiţi pentru astfel de bârfe, nu-i aşa?

— Nu, zice el. Eu trăiesc din astfel de bârfe, de fapt. Adică din asta îmi plătesc chiria. Pentru ce trăiesc este cu totul altceva.

— Pentru ce trăieşti?

— Pentru adevăr şi frumuseţe, spune el impasibil.

— Îţi place slujba ta?

— N-o urăsc.

Ea este primejdios de aproape de a izbucni în lacrimi.

— Deci, îţi face plăcere să-i urmăreşti pe oameni?

El râde.