pentru a celebra atât aniversarea lor, cât şi numărul de spectatori din primul weekend.
— Două păsări dintr-o lovitură, spuse Arthur, însă e ceva în neregulă cu această seară, iar Mirandei îi vine tot mai greu să-şi ascundă iritarea.
De ce aniversarea a trei ani de căsnicie ar trebui să implice prezenţa altor oameni decât cei doi despre a căror căsătorie e vorba?
„Cine sunt toţi aceşti străini de la masa mea?” Este aşezată la un capăt al mesei, vizavi de Arthur, dar cumva nu reuşeşte să-i prindă
privirea.
Vorbeşte cu toată lumea, numai cu ea nu. Nimeni nu pare să fi băgat de seamă că Miranda vorbeşte foarte puţin.
— Aş vrea să te străduieşti puţin mai mult, i-a zis Arthur o dată
sau de două ori, însă ea ştie că n-o să aparţină niciodată acestei lumi, oricât de tare s-ar strădui.
Aceştia nu sunt oamenii ei. Este părăsită pe o planetă ciudată.
86
Tot ce poate face e să pretindă că ar fi calmă când, de fapt, nu este.
Farfurii şi sticle sunt aduse şi luate de pe masă de o mică armată
de ospătari de la firma de catering, care îşi vor lăsa fotografiile chipurilor şi poate un scenariu sau două în bucătărie, la sfârşitul serii. Luli, aflată de partea greşită a geamului, se holbează la o căpşună care a căzut de pe vârful desertului soţiei lui Heller.
Miranda nu are memorie bună când e nervoasă, adică ori de câte ori trebuie să se vadă cu oameni din industria filmului sau să dea un dineu, sau mai ales când e vorba de amândouă, aşa că nu-şi poate aminti cu niciun chip numele soţiei lui Heller, cu toate că l-a auzit de două ori în decursul acestei seri.
— O, a fost intens, spune soţia lui Heller ca răspuns la ceva ce Miranda n-a auzit. Am stat acolo o săptămână şi am făcut surfing în fiecare zi. De fapt, a fost cu adevărat spiritual.
— Surfingul? întreabă producătorul care stă lângă ea.
— N-ai fi crezut, nu? Dar să ieşi în fiecare zi doar tu, valurile şi un instructor particular a fost cu adevărat o experienţă intensă. Tu faci surfing?
— Mi-ar face plăcere, dar, în ultima vreme, cred că i s-ar putea spune orfelinat chestiei ăleia mici pe care am creat-o în Haiti, anul trecut, dar scopul este educaţia, nu doar adăpostirea acestor copii…
— Nu ştiu, nu sunt implicat în proiectul ăsta sau în altul. Arthur este cufundat într-o conversaţie cu un actor care, într-un film de anul trecut, l-a interpretat pe fratele lui. Nu l-am întâlnit niciodată
pe tip, dar am auzit de la prieteni că îi plac filmele mele.
— Eu l-am întâlnit de câteva ori, spune actorul.
Miranda ignoră discuţiile suprapuse pentru a se uita la Luli, care se uită la ea prin geam. Ar vrea s-o scoată pe Luli afară şi să stea cu ea în curtea din spate până la plecarea tuturor acestor oameni.
Farfuriile de desert sunt strânse pe la miezul nopţii, dar nimeni nu are intenţia să plece, o toropeală scăldată în vin instalându-se în jurul mesei. Arthur e cufundat într-o conversaţie cu Heller. Soţia fără nume a acestuia priveşte visătoare candelabrul.
Clark Thompson se află aici, prietenul cel mai vechi al lui Arthur şi singura persoană de la masă, cu excepţia Mirandei, care n-are legătură cu lumea filmului.
— Îmi cer scuze, îi zice o femeie pe nume Tesch lui Clark, cu ce te ocupi mai exact?
Tesch pare a fi o persoană care confundă grosolănia cu rigoarea intelectuală. Are în jur de 40 de ani şi poartă ochelari cu ramă
87
neagră severă, care cumva îi amintesc Mirandei de arhitecţi.
Miranda a cunoscut-o în această seară şi nu-şi poate aminti cu ce se ocupă Tesch, ci doar că, evident, este implicată cumva în domeniu – editor de film, poate? În plus, Miranda nu înţelege numele lui Tesch: este Tesch cumva ori cumva Tesch? Sau are un singur nume, ca Madonna? Dacă nu eşti faimos, îţi e îngăduit să ai un singur nume? Este posibil ca Tesch să fie, de fapt, extrem de faimoasă, iar Miranda să fie singura de la masă care nu ştie asta?
Da, pare foarte posibil. Acestea sunt gândurile care o frământă.
— Cu ce mă ocup? Mă tem că nu e nimic nemaipomenit. Clark este englez, subţire şi foarte înalt, elegant în uniforma lui obişnuită, care constă dintr-un costum vintage şi pantofi sport Converse combinaţi cu şosete roz. Le-a adus un cadou în seara asta, un prespapier frumos din sticlă, cumpărat din magazinul de suvenire al unui muzeu din Roma. N-am nicio legătură cu industria filmului, spune el.
— O, rosteşte soţia lui Heller, cred că asta e minunat!
— Cu siguranţă, este exotic, zice Tesch, dar asta nu delimitează
mai precis domeniul, nu-i aşa?
— Consultanţă de management. Sediul în New York, un client nou în Los Angeles. Sunt specializat în repararea şi întreţinerea directorilor defecţi.
Clark soarbe din vinul său.
— Ce înseamnă asta mai exact?
— Premisa companiei la care lucrez, spune Clark, este că, dacă
ai un director capabil în anumite privinţe, dar total nepriceput în altele, uneori e mai ieftin să repari directorul decât să-l înlocuieşti.
— Este psiholog organizaţional, zice Arthur făcând o pauză în conversaţia de la celălalt capăt al mesei. Îmi aduc aminte când s-a întors în Anglia pentru a-şi lua doctoratul.
