spatele ei. Clark a ieşit să fumeze. Planul ei, dacă cineva venea aici, era să pretindă că îşi caută căţeluşa, dar el nu o întreabă nimic. Îşi loveşte uşor pachetul de ţigări de palmă şi, fără să spună nimic, i-l întinde cu o ţigară ieşită în afară.

Ea păşeşte prin iarbă şi o ia, se apleacă atunci când el aprinde bricheta şi priveşte petrecerea, în vreme ce trage fumul în piept.

Arthur râde. Mâna lui se abate pe încheietura lui Elizabeth şi zăboveşte acolo o clipă, înainte de a-i umple din nou paharul cu vin.

De ce stă Elizabeth lângă el? Cum de sunt atât de indiscreţi?

— Nu este o privelişte frumoasă, nu?

Ea e gândeşte să nege, dar ceva din vocea lui Clark o opreşte.

Oare toată lumea ştie deja?

— Ce vrei să zici? întreabă ea, dar vocea îi tremură.

El o priveşte şi se întoarce cu spatele la scena din casă, iar după

o clipă şi ea face la fel. Nu are nimic de câştigat uitându-se la acel eşec.

— Îmi pare rău că am fost nepoliticos faţă de oaspeţii tăi.

— Tesch? Te rog, nu fi politicos cu ea ca să-mi faci mie pe plac.

Este cea mai arogantă femeie pe care am întâlnit-o în viaţa mea.

— Eu am întâlnit şi mai rele.

Ea nu fumase de ceva vreme, izbutind să se convingă singură că

fumatul este dezgustător, dar e o plăcere – de fapt, o plăcere mai mare decât îşi amintea. Lumina şi licărul în întuneric când trage fumul în piept. Hollywoodul îi place cel mai mult noaptea, când este linişte, când e tot doar frunze şi umbre întunecate, şi flori care înfloresc noaptea, iar contururile se îmblânzesc şi străzile uşor luminate şerpuiesc pe dealuri. Luli mişună pe lângă ei, adulmecând prin iarbă. Sunt stele în noaptea asta, câteva, deşi cele mai multe nu se văd din cauza pâclei uşoare care învăluie oraşul.

— Noroc, dragă, rosteşte Clark încet. Şi-a terminat ţigara. Când ea se întoarce, el deja se alătură din nou petrecerii, reluându-şi locul la masă. O, îşi caută căţeluşa, îl aude ea răspunzând la o întrebare.

Cred că se va întoarce din clipă în clipă.

Dr. Eleven are un pomeranian. Nu îşi dăduse seama de asta înainte, dar este foarte firesc. El are puţini prieteni, iar fără un căţel, ar fi prea singur. În noaptea aceea, în biroul ei, desenează o scenă: dr. Eleven stă pe o stâncă, o siluetă subţire, cu o pălărie trasă pe ochi, cercetând marea agitată, iar un căţeluş alb stă alături de el în bătaia vântului. Abia după ce câinele este desenat pe jumătate, ea îşi dă seama că i-a dăruit doctorului Eleven o clonă a lui Luli.

93

Turbine eoliene se rotesc la orizont. Luli a doctorului Eleven priveşte marea. Luli a Mirandei doarme pe o pernă la picioarele ei, zvâcnind într-un vis canin.

Fereastra biroului Mirandei dă spre curtea laterală unde pajiştea terasată coboară spre o piscină. Lângă piscină se află un felinar din anii ’50, o semilună în vârful unui înalt stâlp negru pus astfel încât în permanenţă exista o lună reflectată în apă. Felinarul este lucrul care îi place cel mai mult la această casă, cu toate că uneori se întreabă care este motivul existenţei sale. O divă care a insistat să

aibă lumina lunii în permanenţă? Un burlac care spera să

impresioneze tinere starlete? În cele mai multe nopţi există o perioadă scurtă când cele două luni plutesc una lângă alta pe suprafaţa apei. Luna falsă, care are avantajul de a fi mai aproape şi neestompată de smog, este aproape întotdeauna mai strălucitoare decât cea reală.

La ora trei dimineaţa, Miranda părăseşte planşeta de lucru şi coboară în bucătărie ca să-şi ia o a doua cană cu ceai. Toţi oaspeţii au plecat, cu excepţia unuia. La sfârşitul petrecerii, toată lumea era beată, dar toţi s-au urcat în maşini scumpe, mai puţin Elizabeth Colton, care a băut în tăcere, hotărâtă, aparent fără nicio plăcere, până când a leşinat pe o canapea din sufragerie. Clark i-a desprins paharul de vin din mână, Arthur a scos cheile maşinii din geanta lui Elizabeth şi le-a lăsat să cadă într-o vază opacă de pe poliţa de deasupra şemineului. Miranda a acoperit-o cu o pătură şi i-a lăsat un pahar cu apă alături.

— Cred că ar trebui să vorbim, i-a spus Miranda lui Arthur după

plecarea ultimului oaspete, cu excepţia lui Elizabeth, însă el a refuzat-o cu o fluturare a mâinii şi s-a îndreptat nesigur pe picioare în direcţia dormitorului, mormăind în timp ce urca scările ceva despre faptul că vor vorbi dimineaţă.

Casa este tăcută acum, iar ea se simte ca o străină aici.

— Viaţa asta nu ne-a aparţinut niciodată, îi şopteşte ea căţeluşei care a urmat-o din cameră în cameră, iar Luli dă din coadă şi se uită

la Miranda cu ochii ei căprui şi umezi. Noi am împrumutat-o doar.

În sufragerie, Elizabeth Colton încă zace inconştientă. Deşi beată

moartă, este o apariţie în lumina lămpii. În bucătărie, patru fotografii se află pe tejghea. Miranda le studiază, în vreme ce apa fierbe, şi recunoaşte versiunile oarecum mai tinere şi mai visătoare a patru dintre ospătarii de la petrecere. În camera cu perete de sticlă, îşi pune o pereche de şlapi şi iese în aerul răcoros al nopţii.

Cu ceaiul în mână, se aşază o vreme lângă piscină, cu Luli alături, 94

şi loveşte cu picioarele prin apă ca să vadă reflexia lunii unduindu-se şi spărgându-se.

Din stradă se aude un zgomot, portiera unei maşini închizându-se.

— Stai! îi spune ea lui Luli, care şade lângă piscină şi priveşte cum Miranda deschide poarta spre aleea din faţă, unde maşina decapotabilă a lui Elizabeth este parcată, neagră şi strălucitoare.

Trecând pe lângă ea, Miranda îşi plimbă vârfurile degetelor pe laterala ei, culegând un strat fin de praf. Felinarul aflat la capătul aleii este înconjurat de un roi de fluturi de noapte care se agită

nebuneşte. Două maşini sunt parcate pe stradă. Un bărbat stă

sprijinit de una din ele, fumând o ţigară. În cealaltă maşină, un bărbat doarme pe scaunul şoferului. Îi recunoaşte fiindcă amândoi îi urmăresc pe ea şi pe Arthur mult mai mult decât ceilalţi.

— Bună! rosteşte omul cu ţigara şi întinde mâna spre aparatul de fotografiat.