— Un doctorat, spune Tesch. Cât de convenţional. Dar tu – se întoarce spre Miranda –, cum merge treaba pe care o faci?

— Merge foarte bine, mulţumesc.

Miranda îşi petrece cea mai mare parte a timpului lucrând la proiectul Staţia Eleven. Ştie de pe blogurile de bârfe că oamenii o consideră excentrică. Soţia actorului, care face desene misterioase pe care nimeni nu le-a văzut niciodată – „Soţia mea este foarte discretă în privinţa lucrului ei”, zice Arthur în interviuri –, şi care nu conduce, şi căreia îi place să facă lungi plimbări într-un oraş în care nimeni nu se duce nicăieri pe jos, şi care nu are niciun prieten, cu excepţia unei căţeluşe, deşi cine să ştie cu adevărat dacă ultima 88

parte e corectă? Ea speră că nu. Faptul că nu are prieteni nu este menţionat niciodată în blogurile de bârfe, lucru pe care îl apreciază.

Speră că altor oameni nu li se pare la fel de ciudată cum se simte.

Elizabeth Colton se uită din nou la ea, în felul ei strălucitor. Părul lui Elizabeth este întotdeauna nepieptănat şi mereu arată splendid aşa. Ochii ei sunt foarte albaştri.

— Este genial, zice Arthur. Vorbesc serios. Într-o zi, o să-l arate lumii, iar noi toţi o să spunem că o cunoşteam.

— Când va fi terminat?

— În curând, zice Miranda.

E adevărat, nu mai are mult. De luni de zile, a simţit că se apropie de sfârşitul a ceva, cu toate că povestea a luat-o într-o mulţime de direcţii, iar în cele mai multe zile i se pare o încâlceală de fire.

Încearcă să întâlnească privirea lui Arthur, dar el se uită la Elizabeth.

— Ce plănuieşti să faci cu el după ce-l termini? întreabă Tesch.

— Nu ştiu.

— Cu siguranţă, vei încerca să-l publici.

— Miranda are sentimente complicate în privinţa asta, spune Arthur.

Este doar imaginaţia Mirandei sau el se străduieşte să-i facă pe ceilalţi să se simtă bine doar pentru a evita s-o privească direct?

— O?

Tesch zâmbeşte şi îşi arcuieşte o sprânceană.

— Munca în sine este importantă pentru mine.

Miranda este conştientă de preţiozitatea vorbelor, dar sunt ele preţioase şi dacă sunt adevărate?

— Nu dacă îl public sau nu.

— Cred că este nemaipomenit, zice Elizabeth. E ca şi cum important este că există pe lume, nu?

— Ce rost are toată munca asta, întreabă Tesch, dacă nimeni n-o vede?

— Mă face fericită. E liniştitor să lucrez ore întregi la el. Pentru mine, nu contează cu adevărat dacă îl vede altcineva.

— Ah, rosteşte Tesch. E admirabil din partea ta. Ştii, îmi aminteşte de un documentar pe care l-am văzut luna trecută, un filmuleţ cehesc despre o artistă izolată care refuză să-şi arate opera în timpul vieţii. Locuia în Praha şi…

— O, spune Clark, cred că, atunci când vorbeşti engleza, îţi este îngăduit să-i zici Praga.

Tesch pare să-şi fi pierdut puterea de a vorbi.

89

— Este un oraş frumos, nu-i aşa?

Elizabeth are genul de zâmbet care îi face pe toţi cei din jur să

surâdă şi ei, fără să-şi dea seama.

— Ah, ai fost acolo? întreabă Clark.

— Am făcut două cursuri de istorie a artei la UCLA, cu câţiva ani în urmă. La sfârşitul semestrului, m-am dus la Praga ca să văd nişte tablouri despre care citisem. Există atâta încărcătură istorică în acel loc, nu-i aşa? Am vrut să mă mut acolo.

— Pentru istorie?

— Am crescut dincolo de suburbiile Indianapolisului, spune Elizabeth. Am locuit într-un cartier în care cele mai vechi clădiri aveau cincizeci sau şaizeci de ani. Gândul de a locui într-un loc care are o istorie este atrăgător, nu credeţi?

— Deci, în seara asta, rosteşte Heller, dacă nu mă înşel, este aniversarea nunţii?

— Sigur că este, spune Arthur, iar paharele se ridică. Trei ani.

Zâmbetul lui trece pe lângă urechea stângă a Mirandei. Ea se uită peste umăr, iar când îşi întoarce privirea, el se uită deja în altă

parte.

— Cum v-aţi cunoscut? întreabă soţia lui Heller.