la întâlniri – că Pablo e rău. E-mailul lui soseşte în câteva minute.
Subiectul este „Ce naiba?” „Miranda, citeşte ea, ce se petrece? Se pare că eşti ciudat de ostilă şi cumva pasiv-agresivă. De ce te porţi aşa?”
Ea îl închide fără să răspundă şi se duce lângă peretele de sticlă, pentru a privi lacul o vreme. Imaginându-şi apa ridicându-se până
ar fi acoperit străzile, gondole plutind între turnurile cartierului financiar, dr. Eleven pe un înalt pod arcuit. Aici se află când îi sună
mobilul. Nu recunoaşte numărul.
— Sunt Arthur Leander, spune el când ea răspunde. Pot să te invit din nou la prânz?
— Ce-ai zice de cină, mai bine?
— În seara asta?
— Eşti ocupat?
— Nu, spune el şezând pe patul său din hotelul Le Germain şi întrebându-se cum să scape de cina cu regizorul său, din seara aceea. Deloc. Mi-ar face plăcere.
Date fiind circumstanţele, ea decide că nu este necesar să-l sune pe Pablo. Mai are ceva de făcut pentru Leon, care este pe cale să se urce într-un avion spre Lisabona – găseşte documentul de care are nevoie şi i-l trimite prin e-mail, apoi revine la Staţia Eleven. Caseta 81
ilustrează o zonă din Undersea, oamenii lucrând tăcuţi în încăperile cavernoase. Îşi trăiesc vieţile sub lumini care pâlpâie, conştienţi permanent de oceanul de deasupra, revoltaţi că dr. Eleven şi colegii lui plimbă permanent Staţia Eleven prin spaţiu. (Pablo îi dă un mesaj: „?? ai primit e-mailul meu???”) Ei mereu aşteaptă – oamenii din Undersea. Îşi petrec vieţile aşteptând ca vieţile lor să înceapă.
Miranda desenează zona recepţiei lui Leon Prevant înainte de a-şi da seama ce face. Mocheta vastă, biroul, uşa închisă a biroului lui Leon, peretele de sticlă. Cele două capsatoare de pe biroul ei – cum de s-a ales cu două? – şi uşile care duc spre ascensoare şi spre camerele de recreere. Încercând să exprime pacea acestui loc unde îşi petrece orele cele mai plăcute, rafinamentul său. Însă dincolo de peretele de sticlă desenează alt peisaj decât cel real – stânci întunecate şi poduri înalte.
— Tu mereu eşti pe jumătate pe Staţia Eleven, spusese Pablo cu vreo săptămână în urmă, în timp ce se certau, iar eu nici măcar nu înţeleg proiectul tău. Unde urmăreşti, de fapt, să ajungi cu acţiunea?
Pe el nu-l interesează comicsurile. Nu înţelege diferenţa dintre romanele grafice serioase şi benzile desenate de duminică
dimineaţă, cu păsărele cu ochi mari şi pisici cu labe inerte. Când este treaz, sugerează că ea îşi iroseşte talentul. Când e beat, insinuează că nu prea are ce risipi, cu toate că, mai târziu, îşi cere scuze pentru asta, iar uneori plânge. A trecut un an şi două luni de când a vândut ultimul tablou. Ea a început să-i explice din nou proiectul la care lucra, însă cuvintele i s-au oprit în gât.
— Nu e nevoie să-l înţelegi, zise ea. Este proiectul meu.
Restaurantul în care se întâlneşte cu Arthur este tot numai lemn întunecat şi lumină difuză, iar tavanul o serie de arcade şi cupole.
Aşteptând la masă sosirea lui, ea se gândeşte că ar putea folosi imaginea. Închipuindu-şi o încăpere ca aceasta în Undersea, un loc subteran făcut din lemn salvat din pădurea înecată de pe staţie, îşi dori să aibă blocul de desen la ea. La 8.01 p.m., un mesaj de la Pablo: „aştept”. Închide telefonul şi îl lasă să cadă în geantă. Arthur soseşte cu răsuflarea tăiată şi cerându-şi scuze, întârziind zece minute. Taxiul lui a rămas blocat în trafic.
— Lucrez la un comics, îi spune ea mai târziu, când el o întreabă
cu ce se ocupă. Poate, o serie de romane grafice. Încă nu ştiu ce este.
— Ce te-a făcut să alegi această formă de literatură?
Pare sincer interesat.
82
— Citeam foarte multe comicsuri în copilărie. Ai citit vreodată
Calvin şi Hobbes 8?
Arthur o priveşte cu atenţie. Ea se gândeşte că pare mai tânăr de 36 de ani. Arată doar puţin mai în vârstă faţă de prima dată când au luat prânzul, cu şapte ani în urmă.
— Sigur, spune Arthur, îmi plăceau mult Calvin şi Hobbes.
Prietena mea cea mai bună avea un vraf, când eram copii.
— Este prietena ta de pe insulă? Poate că o cunosc.
— Victoria. Şi-a strâns lucrurile şi s-a mutat în Tofino, cu cincisprezece ani în urmă. Dar îmi povesteai despre Calvin şi Hobbes.
— Da, corect. Îţi aminteşti de Spaceman Spiff9?
Ei îi plăceau în mod deosebit scenele cu el. Farfuria zburătoare a lui Spiff traversând ceruri extraterestre, micul astronaut cu ochelari de protecţie sub cupola de sticlă. Adesea, era amuzant, dar era şi frumos. Ea îi povesteşte cum s-a întors pe insula Delano, cu ocazia Crăciunului, pe vremea când era în primul an la şcoala de artă, după un semestru marcat de eşecuri şi încercări frustrante la cursul de fotografie. A început să răsfoiască un număr vechi din Calvin şi Hobbes şi s-a gândit că asta este. Aceste peisaje deşertice roşii, aceste ceruri cu două luni. A început să se gândească la variante de formă, la nave cosmice şi stele, planete îndepărtate, dar a trecut un an înainte să inventeze frumoasa epavă a Staţiei Eleven.
Arthur o priveşte de dincolo de masă. Cina durează până foarte târziu.
— Mai eşti cu Pablo? întreabă el după ce ies în stradă.
Cheamă un taxi pentru amândoi. Anumite lucruri au fost decise fără ca vreunul din ei să le rostească.
— Ne despărţim. Nu ne potrivim.
Faptul că o spune cu voce tare îi dă valoare de adevăr. Urcă
amândoi în taxi, se sărută pe bancheta din spate, el o conduce prin holul hotelului, ţinându-şi o mână pe spinarea ei, ea îl sărută în lift, ea îl urmează într-o cameră.
Mesaje de la Pablo la nouă, zece şi unsprezece p.m.: „supărată
