74
singur şi că nimeni nu se uită la el, dar simţindu-se, ca întotdeauna în astfel de momente, puţin dezorientat, ciudat de dezumflat, puţin pierdut, apoi, pe neaşteptate, ştie ce are de făcut. Formează
numărul celularului pe care l-a păstrat în toţi aceşti ani.
75
14
Miranda e la serviciu când Arthur Leander o sună din nou. Este asistentă administrativă la o companie de transport maritim, Neptune Logistics, unde petrece zile liniştite la un birou în formă de potcoavă, aflat într-o zonă de primire privată, în faţa uşii de la biroul şefului ei. Acesta este un tânăr director pe nume Leon Prevant, iar uşa lui e aproape mereu închisă pentru că el este aproape mereu plecat din oraş. Există acri de mochetă cenuşie şi, lângă biroul ei, un perete de sticlă cu vedere spre lacul Ontario. Rareori este suficientă treabă de făcut pentru a o ţine ocupată mai mult e o oră
sau două odată, ceea ce înseamnă că, adesea, îşi poate petrece după-amiezi întregi făcând schiţe – lucrează la o serie de romane grafice –, cu lungi pauze de cafea în timpul cărora îi place să stea lângă peretele de sticlă şi să privească lacul. Când stă acolo, se simte suspendată, parcă plutind peste oraş. Nemişcarea apei, orizontul încadrat de alte turnuri de sticlă şi bărcile miniaturale plutind în depărtare.
Un tril uşor indică sosirea unui e-mail. În timpul lungii perioade când postul ei fusese ocupat de o angajată temporară incompetentă
– „Iarna nemulţumirii noastre” o numeşte Leon Prevant –, Leon a externalizat planificarea călătoriilor sale către Thea, asistenta administrativă a lui Hannah, subordonata sa, care este impecabilă
într-un stil rafinat, corporatist, pe care Miranda îl admiră, iar aceasta tocmai i-a trimis e-mailul de confirmare a călătoriei la Tokyo de luna viitoare. În prezenţa Theei, se simte zdrenţăroasă şi şleampătă, cu buclele zburlite în toate direcţiile, în vreme ce părul Theei este strălucitor şi impecabil, cu hainele nu tocmai în regulă, în vreme ce hainele Theei sunt perfecte. Rujul Mirandei este mereu prea ţipător sau prea întunecat, tocurile sunt prea înalte sau prea joase. Toţi ciorapii ei au găuri la talpă, aşa că trebuie purtaţi strategic cu anumite perechi de pantofi. Pantofii au călcâiele roase, colorate cu grijă cu marker permanent.
Hainele sunt o problemă. Majoritatea ţinutelor de birou ale Mirandei provin dintr-un magazin de chilipiruri de pe Yonge Street şi întotdeauna arată bine în lumina din cabina de probă, dar, când ajunge acasă, descoperă că toate sunt în neregulă – fusta neagră
străluceşte din cauza fibrelor acrilice, bluza din material sintetic se lipeşte neplăcut, totul pare ieftin şi foarte inflamabil.
— Tu eşti artistă, spuse prietenul ei, Pablo, într-o dimineaţă, 76
privind-o în timp ce încerca diverse variante de pus pe sub o bluză
care intrase la apă. De ce vrei să te conformezi unei reguli corporatiste de rahat în privinţa ţinutei?
— Pentru că slujba mea cere asta.
— Sărmana mea fetiţă corporatistă, zise el. Pierdută în maşinărie.
Pablo vorbeşte mult despre maşinării metaforice, la fel şi despre Om. Uneori, le combină pe cele două, ca de pildă: „Aşa ne vrea Omul, captivi în maşinăria corporatistă.” S-au cunoscut la şcoală. Pablo a absolvit cu un an înaintea ei, iar la început, cariera lui părea atât de strălucitoare, încât, la invitaţia lui, ea a încetat să mai fie chelneriţă: el a vândut un tablou cu 10 000 de dolari, apoi unul mai mare cu 21 000 şi părea pe cale să devină un Succes, însă o expoziţie a fost anulată, iar el nu a mai vândut nimic în anul următor, absolut nimic, aşa că Miranda s-a înscris la o agenţie care furniza angajaţi temporari, iar la scurt timp după aceea s-a pomenit la biroul ei dintr-un turn înalt, în faţa uşii lui Leon Prevant.
— Rezistă acolo, fetiţo, spuse el în acea dimineaţă, privind-o pe când ce se îmbrăca. Ştii că este doar temporar.
— Sigur, zise ea.
El spunea asta încă de când se înscrisese Miranda la agenţie, dar ea nu-i zisese că, la sfârşitul celei de-a şasea săptămâni la serviciu, slujba temporară devenise permanentă. Leon o place. Apreciază cât de calmă este mereu, el spune „imperturbabilă”. Chiar o prezintă
astfel:
— Iar ea este imperturbabila mea asistentă, Miranda.
Iar asta îi place Mirandei mai mult decât îi place să recunoască
faţă de sine.
— O să vând tablourile alea noi, spuse Pablo. Zăcea pe jumătate gol în pat, întins ca o stea-de-mare. După ce ea se trezea, lui îi plăcea întotdeauna să vadă cât de mult spaţiu putea ocupa în pat, în timpul somnului. Ştii că o să vină ziua de plată, aşa-i?
— Categoric, zise Miranda renunţând la bluză şi încercând să
găsească un tricou care să arate măcar pe jumătate profesionist pe sub sacoul ei de 20 de dolari.
— Aproape nimeni n-a vândut nimic la ultima expoziţie, spuse el vorbind mai mult singur.
— Ştiu că e o situaţie temporară.
Însă acesta este secretul ei: nu vrea ca situaţia să se schimbe.
Lucrul pe care nu i-l poate spune lui Pablo, pentru că el dispreţuieşte tot ce e corporatist, este că ea se simte mai bine la 77
Neptune Logistics decât acasă. Acasă este un mic apartament întunecos, în care fuioarele de praf se înmulţeau necontenit, cu spaţiul din hol îngustat din cauza pânzelor lui Pablo sprijinite de perete şi cu un şevalet care bloca jumătatea inferioară a ferestrei din sufragerie. Spaţiul ei de lucru de la Neptune Logistics este numai linii curate şi lumini încastrate. Lucrează ore în şir la proiectele ei interminabile. La şcoala de artă, lumea vorbea cu groază despre slujbele cu normă întreagă. Ea nu şi-ar fi imaginat niciodată că
slujba îi va fi cea mai calmă şi mai puţin solicitantă parte a vieţii.
În această dimineaţă, primeşte cinci e-mailuri de la Thea, confirmările zborului şi ale hotelului pentru viitorul drum în Asia al lui Leon. Miranda petrece o vreme studiind itinerarul călătoriei asiatice. Japonia, apoi Singapore, apoi Coreea de Sud. Îi place să se uite la hărţi şi să se imagineze călătorind în aceste locuri.
Deocamdată, n-a părăsit niciodată Canada. Fiindcă Pablo nici nu munceşte, nici nu-şi vinde tablourile, ea este singura care plăteşte ratele minime pentru împrumutul ei studenţesc şi abia reuşeşte să
achite chiria apartamentului în care locuiesc. Inserează informaţiile despre zbor în itinerar, verifică din nou celelalte confirmări, după
care îşi dă seama că şi-a terminat sarcinile pe ziua în curs. Este 9.45.
Miranda citeşte ştirile, petrece ceva timp studiind harta peninsulei coreene, realizează că priveşte ecranul fără să vadă nimic şi se gândeşte la lumea proiectului ei, la romanul ei grafic, la seria ei de comicsuri, la ce-o fi chestia la care lucrează de când a absolvit şcoala de artă. Îşi scoate blocul de schiţe din ascunzătoarea de sub dosarele din sertarul de sus al biroului ei.
Există câteva personaje importante în proiectul Staţia Eleven, dar eroul este dr. Eleven, un fizician strălucit, care seamănă frapant la înfăţişare cu Pablo, dar altminteri n-are nicio legătură cu el. Este o persoană din viitor, care nu se văicăreşte niciodată. Este elegant şi uneori sarcastic. Nu bea prea mult. Nu se teme de nimic, dar nu are noroc cu femeile. Şi-a luat numele de la staţia spaţială pe care locuieşte. O civilizaţie ostilă, dintr-o galaxie apropiată, a preluat controlul Pământului şi i-a înrobit pe pământeni, însă câteva sute de rebeli au reuşit să captureze o staţie spaţială şi să evadeze. Dr.
