Face o pauză pentru efect.

Ea o poate vedea din nou pe Luli urmărind un miros misterios în capătul îndepărtat al peluzei.

— De data asta, să fiu al naibii dacă fata nu şi-a adus cu ea bunurile pământeşti.

Râsete. Povestea este amuzantă aşa cum o spune el. Ea apare în pragul camerei lui de hotel cu două valize, după ce a străbătut holul de la intrare cu atâta hotărâre, încât nimeni nu şi-ar fi închipuit că

nu e oaspete acolo. (Cel mai bun sfat pe care mama ei i l-a dat vreodată: „Păşeşte ca şi cum locul acela îţi aparţine.”) Ea îi zice ceva vag lui Arthur, cum că se mută şi ea la un hotel, aşa că poate nu l-ar deranja dacă îşi lasă valizele aici cât iau cina, însă el este deja îndrăgostit şi o sărută, o bagă în pat şi nu mai părăsesc hotelul în noaptea aceea, o invită să stea câteva zile şi ea nu se mai mută

nicăieri, iar acum, iată-ne în Los Angeles.

91

El nu spune toată povestea. Nu spune mulţimii adunate în jurul mesei că, în dimineaţa următoare, când ea s-a întors în apartament ca să ia un tablou pe care îl dorea, o acuarelă lăsată pe planşetă, Pablo era treaz şi o aştepta beat şi plângăcios, iar ea se întorsese la hotel cu o vânătaie pe faţă. Arthur nu le spune că, în acea dimineaţă, a luat-o cu el la filmări şi a prezentat-o drept o verişoară de-a lui, că

ea s-a învoit de la serviciu, pe motiv că e bolnavă, şi că a stat în rulota lui toată ziua, citind reviste şi încercând să nu se gândească

la Pablo, în vreme ce Arthur venea şi pleca în costumul lui care includea o pelerină lungă din catifea roşie şi o coroană. Arăta magnific. Ori de câte ori s-a uitat la Miranda în ziua aceea, ea a simţit că o strânge ceva în piept.

După ce şi-a terminat treaba în seara aceea, i-a cerut unui şofer să-i ducă la un restaurant din centrul oraşului, unde s-a aşezat la masă vizavi de ea, arătând foarte banal cu o şapcă Toronto Blue Jays, iar ea s-a uitat la el şi s-a gândit că îl preferă cu coroană, dar, desigur, n-ar fi rostit niciodată asta cu voce tare. Trei ani şi jumătate mai târziu, în Hollywood Hills, ea stă în curte şi se întreabă dacă

cineva de la masă a văzut poza care a apărut într-un tabloid, în dimineaţa următoare, făcută în timp ce părăseau restaurantul –

Arthur, cu braţul pe după umerii ei, Miranda, cu ochelari fumurii, iar Arthur, orbit de bliţul care a ocolit-o milos, astfel că, în versiunea foto a acelui moment, vânătaia a fost ştearsă.

— Ce poveste minunată, zice cineva, iar Arthur este de acord.

Arthur toarnă vin, ridică paharul şi toastează pentru ea: În cinstea frumoasei şi strălucitei mele soţii!

Dar Miranda, privind de-afară, vede totul: felul în care Elizabeth încremeneşte şi îşi coboară privirea, felul în care Arthur le mulţumeşte tuturor că au răspuns invitaţiei, privindu-i pe toţi în ochi, mai puţin pe Elizabeth, care i-a atins uşor coapsa pe sub masă, iar acesta este momentul în care ea înţelege. Este prea târziu şi e prea târziu de ceva vreme. Trage sacadat aer în piept.

— Grozavă poveste, spune Heller. Unde este soţia aia a ta?

Oare ar fi posibil să dea ocol casei, să se furişeze pe uşa din faţă

şi să urce neobservată în studioul ei şi să-i dea un mesaj lui Arthur cum că o doare capul? Se îndepărtează de geam, ducându-se spre mijlocul curţii, unde umbrele sunt cele mai adânci. De aici, petrecerea arată ca o dioramă: pereţi albi, lumină aurie şi oameni fermecători. Se întoarce ca să se uite la Luli – căţeluşa adulmecă

prin iarbă, încântată de un miros de la baza unei tufe de azalee –, acesta fiind momentul când aude uşile de sticlă închizându-se în 92

spatele ei. Clark a ieşit să fumeze. Planul ei, dacă cineva venea aici, era să pretindă că îşi caută căţeluşa, dar el nu o întreabă nimic. Îşi loveşte uşor pachetul de ţigări de palmă şi, fără să spună nimic, i-l întinde cu o ţigară ieşită în afară.

Ea păşeşte prin iarbă şi o ia, se apleacă atunci când el aprinde bricheta şi priveşte petrecerea, în vreme ce trage fumul în piept.

Arthur râde. Mâna lui se abate pe încheietura lui Elizabeth şi zăboveşte acolo o clipă, înainte de a-i umple din nou paharul cu vin.

De ce stă Elizabeth lângă el? Cum de sunt atât de indiscreţi?

— Nu este o privelişte frumoasă, nu?

Ea e gândeşte să nege, dar ceva din vocea lui Clark o opreşte.

Oare toată lumea ştie deja?

— Ce vrei să zici? întreabă ea, dar vocea îi tremură.

El o priveşte şi se întoarce cu spatele la scena din casă, iar după

o clipă şi ea face la fel. Nu are nimic de câştigat uitându-se la acel eşec.

— Îmi pare rău că am fost nepoliticos faţă de oaspeţii tăi.

— Tesch? Te rog, nu fi politicos cu ea ca să-mi faci mie pe plac.

Este cea mai arogantă femeie pe care am întâlnit-o în viaţa mea.

— Eu am întâlnit şi mai rele.

Ea nu fumase de ceva vreme, izbutind să se convingă singură că

fumatul este dezgustător, dar e o plăcere – de fapt, o plăcere mai mare decât îşi amintea. Lumina şi licărul în întuneric când trage fumul în piept. Hollywoodul îi place cel mai mult noaptea, când este linişte, când e tot doar frunze şi umbre întunecate, şi flori care înfloresc noaptea, iar contururile se îmblânzesc şi străzile uşor luminate şerpuiesc pe dealuri. Luli mişună pe lângă ei, adulmecând prin iarbă. Sunt stele în noaptea asta, câteva, deşi cele mai multe nu se văd din cauza pâclei uşoare care învăluie oraşul.

— Noroc, dragă, rosteşte Clark încet. Şi-a terminat ţigara. Când ea se întoarce, el deja se alătură din nou petrecerii, reluându-şi locul la masă. O, îşi caută căţeluşa, îl aude ea răspunzând la o întrebare.

Cred că se va întoarce din clipă în clipă.

Dr. Eleven are un pomeranian. Nu îşi dăduse seama de asta înainte, dar este foarte firesc. El are puţini prieteni, iar fără un căţel, ar fi prea singur. În noaptea aceea, în biroul ei, desenează o scenă: dr. Eleven stă pe o stâncă, o siluetă subţire, cu o pălărie trasă pe ochi, cercetând marea agitată, iar un căţeluş alb stă alături de el în bătaia vântului. Abia după ce câinele este desenat pe jumătate, ea îşi dă seama că i-a dăruit doctorului Eleven o clonă a lui Luli.

93

Turbine eoliene se rotesc la orizont. Luli a doctorului Eleven priveşte marea. Luli a Mirandei doarme pe o pernă la picioarele ei, zvâcnind într-un vis canin.

Fereastra biroului Mirandei dă spre curtea laterală unde pajiştea terasată coboară spre o piscină. Lângă piscină se află un felinar din anii ’50, o semilună în vârful unui înalt stâlp negru pus astfel încât în permanenţă exista o lună reflectată în apă. Felinarul este lucrul care îi place cel mai mult la această casă, cu toate că uneori se întreabă care este motivul existenţei sale. O divă care a insistat să

aibă lumina lunii în permanenţă? Un burlac care spera să

impresioneze tinere starlete? În cele mai multe nopţi există o perioadă scurtă când cele două luni plutesc una lângă alta pe suprafaţa apei. Luna falsă, care are avantajul de a fi mai aproape şi neestompată de smog, este aproape întotdeauna mai strălucitoare decât cea reală.

La ora trei dimineaţa, Miranda părăseşte planşeta de lucru şi coboară în bucătărie ca să-şi ia o a doua cană cu ceai. Toţi oaspeţii au plecat, cu excepţia unuia. La sfârşitul petrecerii, toată lumea era beată, dar toţi s-au urcat în maşini scumpe, mai puţin Elizabeth Colton, care a băut în tăcere, hotărâtă, aparent fără nicio plăcere, până când a leşinat pe o canapea din sufragerie. Clark i-a desprins paharul de vin din mână, Arthur a scos cheile maşinii din geanta lui Elizabeth şi le-a lăsat să cadă într-o vază opacă de pe poliţa de deasupra şemineului. Miranda a acoperit-o cu o pătură şi i-a lăsat un pahar cu apă alături.

— Cred că ar trebui să vorbim, i-a spus Miranda lui Arthur după

plecarea ultimului oaspete, cu excepţia lui Elizabeth, însă el a refuzat-o cu o fluturare a mâinii şi s-a îndreptat nesigur pe picioare în direcţia dormitorului, mormăind în timp ce urca scările ceva despre faptul că vor vorbi dimineaţă.

Casa este tăcută acum, iar ea se simte ca o străină aici.

— Viaţa asta nu ne-a aparţinut niciodată, îi şopteşte ea căţeluşei care a urmat-o din cameră în cameră, iar Luli dă din coadă şi se uită

la Miranda cu ochii ei căprui şi umezi. Noi am împrumutat-o doar.