65
3
Te prefer cu coroană
66
13
Fotografia din tabloid:
Cu zece minute înainte ca acea fotografie să fie făcută, Arthur Leander şi fata aşteaptă nota de plată într-un restaurant din Toronto. Acest lucru se întâmpla cu mult înainte de gripa georgiană.
Civilizaţia nu va cunoaşte colapsul decât paisprezece ani mai târziu.
Toată săptămâna, Arthur a filmat o dramă istorică, parţial într-un studio, parţial într-un parc de la marginea oraşului. Mai devreme în acea zi, a purtat o coroană, dar acum are pe cap o şapcă având sigla Toronto Blue Jays, care îl face să pară foarte comun. Are 36 de ani.
— Ce vei face? întreabă el.
— O să-l părăsesc.
Fata, Miranda, are pe faţă o vânătaie recentă. Cei doi vorbesc în şoaptă pentru a evita să fie auziţi de personalul restaurantului.
El dă din cap.
— Bine. Priveşte vânătaia pe care Miranda nu a reuşit s-o ascundă perfect cu ajutorul machiajului. Speram că vei spune asta.
De ce ai nevoie?
— Nu ştiu, zice ea. Îmi pare rău pentru toate astea. Pur şi simplu, nu mă pot duce acasă.
— Am o sugestie…
Se opreşte pentru că fata de la garderobă s-a întors cu hainele lor. A lui Arthur este magnifică, elegantă şi părând scumpă, a Mirandei e o geacă pe care a găsit-o într-un magazin ieftin şi pe care a dat zece dolari. Se întoarce cu spatele spre restaurant când o îmbracă, într-un efort de a ascunde căptuşeala ruptă – când se întoarce, ceva din zâmbetul femeii de la recepţie îi sugerează că
efortul a fost zadarnic –, în vreme ce Arthur, care în acest moment al vieţii este deja faimos, îi adresează femeii cel mai strălucitor zâmbet al său şi îi strecoară o bancnotă de 20 de dolari. Femeia apasă pe furiş tasta „Send”, trimiţând un mesaj fotografului care i-a dat 50 de dolari mai devreme. Afară, pe trotuar, fotograful citeşte mesajul pe telefonul său: „Pleacă acum.”
— După cum spuneam, şopteşte Arthur la urechea Mirandei, cred că ar trebui să vii să stai la mine.
— La hotel? Nu pot… murmură Miranda.
— Insist. Fără nicio obligaţie.
Pentru o clipă, Miranda este distrasă de fata de la garderobă, care se uită cu adoraţie la Arthur.
67
— Nu trebuie să iei nicio decizie în clipa asta, şopteşte el. Este doar un loc unde poţi să stai, dacă doreşti.
Ochii Mirandei se umplu cu lacrimi.
— Nu ştiu ce să…
— Spune da, Miranda.
— Da. Mulţumesc. În vreme ce femeia de la recepţie le deschide uşa, are impresia că arată cumplit, cu vânătaia pe care o are pe faţă
şi cu ochii roşii şi înlăcrimaţi. Stai, spune ea căutând în geantă. Îmi pare rău, stai o secundă…
Îşi pune enormii ochelari de soare pe care îi purtase mai devreme în ziua aceea, Arthur îi cuprinde umerii cu un braţ, fotograful de pe trotuar îşi ridică aparatul, iar ei păşesc în lumina orbitoare a bliţului.
— Deci, Arthur.
Jurnalista este frumoasă în genul oamenilor care cheltuiesc sume imense pentru întreţinerea personală. Are porii curăţaţi profesionist şi o coafură de 400 de dolari, machiaj impecabil şi manichiură făcută cu gust. Când zâmbeşte, atenţia lui Arthur este distrasă de albeaţa nefirească a dinţilor, cu toate că se afla la Hollywood de ani de zile şi ar fi trebuit să se fi obişnuit până acum.
— Spune-ne despre bruneta misterioasă cu care te-am tot văzut.
— Consider că bruneta misterioasă are dreptul la intimitate, nu crezi?
Zâmbetul lui Arthur este calibrat pentru a dezamorsa remarca şi pentru a o face în schimb fermecătoare.
— Nu vrei să ne spui absolut nimic despre ea? Măcar un indiciu?
— Este din oraşul meu natal, zice el şi face cu ochiul.
De fapt, nu e un oraş natal, este o insulă natală.
— Are aceeaşi mărime şi aceeaşi formă ca Manhattanul, le spune mereu Arthur oamenilor, pe la petreceri, doar că are o mie de oameni.
